Ziua internaţională de toleranţă zero faţă de mutilarea genitală a femeilor

Ziua internaţională de toleranţă zero faţă de mutilarea genitală a femeilor

Pe 6 februarie este ziua internațională de toleranță zero față de mutilarea genitală a femeilor, de aceea  postez aici un articol pe care l-am scris acum ceva vreme despre realitățile crude cu care se confruntă femeile dintr-o altă lume, o lume care este însă contemporană cu noi. Găsiți articolul aici: O femeie în Freetown.

Mai multe detalii despre ziua internaţională de toleranţă zero faţă de mutilarea genitală a femeilor gășiți pe site-urile UNCUT și ONU .

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut această postare vă invit să dați un like mai jos.

Dacă doriți să urmăriți articolele mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

***

Un pachet de mărțișoare gratuite pentru cititoarele blogului Etrangère Mère

0m 0s
Ștefa Stroe este ilustratoarea blogului Etrangère Mère și o artistă care creează mărțișoare de un farmec aparte. În fiecare an o puteți găsi pe Ștefa la Târgul Mărțișorului de la Muzeul Țăranului Român. Anul acesta Târgul are loc în perioada 27 februarie – 3 martie 2019. Mai multe informații găsiți aici. Anul trecut mărțișoarele familiei Stroe au fost considerate a fi printre cele mai frumoase de la Târg. Mai mult decât atât, tot anul trecut, Codruța Kovesi a purtat un mărțișor cu un simbol al justiției realizat de ilustratoarea blogului Etrangère Mère. Pe Ștefa o mai găsiți si pe pagina ei de Facebook, unde îi puteți urmări creațiile. Vă invit cu drag să participați la tombolă în perioada 2 – 15 februarie! Se pot înscrie la tombolă mămicile din România și Belgia. Mărțișoarele sunt cele din imaginea de mai jos și vor fi decorate cu tradiționalul fir împletit cu alb și roșu, dar pot fi purtate și ca broșe. _________________________________________ Câștigătorul tombolei este domnul George Tauntaru. Felicitări! Mulțumesc tuturor pentru participare.

This contest is no longer accepting entries.

 

 

Hăinuțele bebelușului: sfaturi pentru mămicile aflate la cumpărături

Hăinuțele bebelușului: sfaturi pentru mămicile aflate la cumpărături

Hainute 2

Am simțit multă liniște și bucurie când am ales primele hăinuțe pentru copiii mei. M-am orientat intuitiv în funcție de materiale, mărimi și culori. Le-am ales cu dragoste și încântare, dar fără pic de experiență sau discuții prealabile.

Cu timpul, așa cum am învățat și despre încălțăminte, am descoperit și în cazul hainelor detalii care merită luate în seamă atunci când facem primele cumpărături pentru bebeluș:

Care este mărimea potrivită pentru bebelușul din burtică?

Găsim hăinuțe de la mărimea de 48 de cm la 54 de cm pentru nou-născuți. Aș recomanda hăinuțe de la mărimea 52 in sus. Chiar daca bebelușul va măsura mai puțin, el va sta confortabil în hainele mai mari.  În plus, va crește rapid câțiva centimetri.

E nevoie la naștere de hăinuțe călduroase?

Bebelușul trece de la temperatura foarte ridicată din burtică la temperatura camerei, iar diferența este considerabilă. În spitalul unde am născut erau recomandate hăinuțele flaușate.

Bebelușul se va putea adapta cu ușurință la schimbările de temperatura la câteva zile de la venirea sa pe lume.

Care este ritmul de creștere al bebelușului si câte haine cumpărăm?

Primul rând de hăinuțe, cel de la naștere, îi va fi bun micuțului cam două, maxim trei săptămâni.

Următorul set de haine îi va fi bun cam până spre sfârșitul lunii a doua sau jumătatea lunii  a treia, depinde bineînțeles de ritmul fiecăruia.

Având în vedere ritmul de creștere ar fi recomandabil să nu cumpărăm multe haine pentru primele trei luni. În plus, bebelușul va primi multe cadouri de la rude și prieteni, așa că o parte din garderobă este asigurată!

Ce croială alegem?

 Pentru bebelușii de până într-o lună este foarte util ca hainele să se încheie în față. Asta face ca schimbarea bebelușului să fie mai puțin chinuitoare atât pentru mămica ezitantă cât și pentru bebelușul care nu își ține bine capul.

Body-urile parte peste parte sunt ideale în această perioadă. Cele care se trag pe cap pot fi folosite începând din luna a doua, când bebelușul este mai robust, iar mămica și-a mai depășit temerile.

Hăinuțele încheiate în spate sunt excelente începând cu luna a treia sau a patra, când bebelușul stă pe burtă și își poate ridica din ce în ce mai bine capul.

Până în luna a șasea este important să existe un acces rapid și lejer la scutec/pampers. Numărul scutecelor schimbate pe zi este destul de mare și evităm astfel necăjirea inutilă a bebelușului.

***

Alegerea de hăinuțe pentru bebelușul nenăscut, pentru bebelușul care crește cu o rapiditate uimitoare și mai apoi pentru copilașul care începe încet, încet să meargă, să alerge, să se trântească pe jos, să se păteze cu mâncare…este una dintre îndeletnicirile frumoase ale maternității. Se deprinde repede și lasă amintiri plăcute!

 

Un pachet de mărțișoare gratuite pentru cititoarele blogului Etrangère Mère

0m 0s
Ștefa Stroe este ilustratoarea blogului Etrangère Mère și o artistă care creează mărțișoare de un farmec aparte. În fiecare an o puteți găsi pe Ștefa la Târgul Mărțișorului de la Muzeul Țăranului Român. Anul acesta Târgul are loc în perioada 27 februarie – 3 martie 2019. Mai multe informații găsiți aici. Anul trecut mărțișoarele familiei Stroe au fost considerate a fi printre cele mai frumoase de la Târg. Mai mult decât atât, tot anul trecut, Codruța Kovesi a purtat un mărțișor cu un simbol al justiției realizat de ilustratoarea blogului Etrangère Mère. Pe Ștefa o mai găsiți si pe pagina ei de Facebook, unde îi puteți urmări creațiile. Vă invit cu drag să participați la tombolă în perioada 2 – 15 februarie! Se pot înscrie la tombolă mămicile din România și Belgia. Mărțișoarele sunt cele din imaginea de mai jos și vor fi decorate cu tradiționalul fir împletit cu alb și roșu, dar pot fi purtate și ca broșe. _________________________________________ Câștigătorul tombolei este domnul George Tauntaru. Felicitări! Mulțumesc tuturor pentru participare.

This contest is no longer accepting entries.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Hai să cumpărăm pantofiori și hăinuțe!

Hai să cumpărăm pantofiori și hăinuțe!

 

img_7828-1

Partea I: Pantofii celui mic – 8 recomandări de la o mamă care a pățit destule!

Sunt una dintre mămicile fashioniste! Îmi plac hainele și da, am fost crescută de o mamă care la rândul ei a fost preocupată de modă (atât cât se putea la vremea ei, în perioada comunistă). Noi, mămicile fashioniste de azi, avem o problemă diferită acum față de mamele noastre: dificultatea alegerii dintr-o puzderie nesfârșită de produse, unele de calitate, altele mai puțin.

Cu experiența dobândită ca mămică, vreau să vin cu câteva sfaturi orientative pentru cititoarele acestui blog.

Să începem așadar cu pantofiorii:

1. Respectă calitatea materialului

Inutil de spus că este preferabilă încălțămintea din piele. Dacă este din material textil, trebuie să privilegiem bumbacul sau lâna.

2. Nu fii tentată de cantitate

Am găsit la un moment dat un magazin cu o încălțăminte superbă la niște prețuri de vis! Cu lăcomie am selectat dintr-un foc trei perechi de pantofi doar cu un număr mai mare decât purta Sonia la momentul respectiv. Am ieșit din magazin plină de încântare și absolut convinsă că am făcut o afacere bună.

Peste o lună entuziasmul meu se transformase în dezamăgire și nu puteam să mă gândesc la colecția de pantofiori fără să oftez adânc!

Derularea evenimentelor a fost următoarea: Sonia a ajuns la numărul respectiv (21) într-o săptămână și a purtat acest număr fix 3 săptămâni! Abia a reușit să încalțe două dintre perechi, iar pe a treia i-am dat-o să o poarte prin casă, atunci când era aproape să îi rămână mică. Asta doar ca să mă asigur că a fost purtată!…

Trebuie să mă înțelegeți, era vorba despre o pereche superbă de balerini albi din bumbac, brodați cu flori albe, care se înlănțuiau elegant pe toată suprafața pantofului. Materialul era cusut mărunt pe o talpă delicată și ea tot de culoarea fulgilor de nea!

Iar Sonia a purtat acești conduri desprinși din basme prin bucătăria noastră, în timp ce trăgea de toate jucăriile pe care le găsea în cale, iar eu bombăneam diverse în legătură cu simțul meu afacerist.

3. Nu cumpăra toamna pentru primăvara următoare

O ispită greu de stăvilit! Tentația apare atunci când găsim ceva ce ne place mult. Ei bine, putem risca să nu obținem altceva decât irosirea unor sume de bani pe proiecții eronate.

Nu vom putea aprecia niciodată corect cam ce număr va purta la un anumit moment copilul și mai ales în ce anotimp se va întâmpla asta.

Poate motanul încălțat își permitea să poarte cizme în orice moment al anului, dar dacă ieșim din poveste ne dăm seama că trebuie să purtăm sandale vara, pantofi primăvara și toamna și cizme iarna…

Am căzut și în acest păcat și am cumpărat vara încălțăminte pentru toamna ce urma să vină. Când frunzele au început să cadă, pantofii erau încă mari. A venit iarna și încălțările nu se mai potriveau cu gerul și zăpada. În primăvara ce a urmat piciorul a crescut și pantofii deja nu mai erau buni.

Când mi-am dat seama că nu va ajunge să îi poarte pe afară, am pus-o pe Sonia să îi poarte prin casă, prin bucătăria noastră, în timp ce trăgea de toate jucăriile pe care le găsea în cale iar eu bombăneam diverse în legătură cu simțul meu afacerist.

4. Mergi cu copilul la cumpărături

Am crezut că pot merge la cumpărături fără Sonia, fără cărucior, doar eu, cu mâinile libere și gata să port pungile de cumpărături. Am măsurat piciorul, am luat un contur de talpă de la un pantof de-al ei și am plecat la vânătoare.

Nu m-am gândit că Sonia are un picior bombat și că nu toate modelele îi vin bine în înălțime!

Ce noroc că pantofii pot fi returnați în cele mai multe dintre magazine!…

5. Talpa trebuie să fie flexibilă

Condiție foarte importantă, mai ales în perioada în care copilul merge de-a bușilea și își flexează mult piciorul, mai ales în încercările de a practica mersul biped. Am luat la un moment dat o pereche rigidă, niște pantofi albi cu un vârf de culoarea fisticului, închiși cu o baretă clasică. Mă gândeam că aș putea să îi asortez la câteva rochițe, cu care să meargă la aniversările piticilor-prieteni.

Cu o talpă rigidă riscul pentru un copil care abia deprinde mersul este să se împiedice și să cadă des.

6. Glezna trebuie să fie susținută

Este un sfat din bătrâni, primit de la bunica și de la străbunica. Nimic mai adevărat! De fapt producătorii de încălțăminte caută, în general, să respecte aceasta caracteristică, cele mai multe modele existente pe piață sunt înalte, cu o baretă în partea de sus a labei piciorului, sau cu șireturi ce merg până mai sus de gleznă.

Din nou se caută stabilitatea piciorului copilului mic, în plin proces de învățare a mersului.

7. Pantoful trebuie să aibă un centimetru în plus în vârf

Sunt unele firme care fabrică pantofi pentru copii și care notează aceasta recomandare pe etichetă. O prietenă mi-a spus că la creșă i s-a subliniat cât de important este acest aspect. De fapt, piciorul copilului crește, câteodată foarte rapid, iar copilul nu știe să spună că îl strânge.

Un centimetru în plus asigură piciorului confortul necesar și îi dă o rezervă de creștere. Dacă nu putem palpa în vârf respectivul centimetru, o manieră alternativă este să împingem puțin piciorul copilului spre vârful pantofului. În dreptul călcâiului ar trebui să apară astfel un spațiu în care să poți băga degetul.

Riscurile unui pantof prea strâmt sunt rănirea degetelor sau chiar căderea unghiilor.

8. Alege culori neutre

Este o condiție estetică importantă, mai ales în cazul fetițelor cu rochițe de diverse culori, care cer, spre asortare, pantofi eleganți, ce reflectă gustul mamelor și pregătesc micile domnițe pentru cochetărie.

Întrucât o pereche de pantofiori de calitate poate să coste o mică avere,  putem alege să legăm cromatic un pantof alb, gri deschis sau bej la toate combinațiile de culori pe care le poate avea o rochiță. Dar aici nu vreau să insist prea mult! De gustibus!

***

Ca să concluzionez, nu pot spune decât atât: protejarea piciorușelor lor merită toată bătaia noastră de cap!

Spor la cumpărături și ne regăsim cu bine peste două săptămâni când voi adăuga pe blog un articol despre hăinuțe!

***

PS: Dacă aveți și alte sfaturi, vă invit să le adăugați în secțiunea comentarii de mai jos pentru mămicile care urmăresc blogul. Vă mulțumesc!

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Cum adormim bebelușul?

Cum adormim bebelușul?

Legănat

Metoda de adormire pe care am folosit-o a fost tradiționalul legănat pe picioare. Mi s-a părut inițial o metodă învechită și am încercat să găsesc alternative, dar nu am identificat niciuna care să meargă în cazul nostru.

Sonia avea un sistem nervos foarte alert în timpul zilei, iar seara avea crize de plâns ce se defineau ca “oboseala de la sfârșitul zilei”. Între stări de maximă energie ziua și colaps nervos seara nu prea știam cum să mă descurc, câteodată aveam impresia că bebelușul nu va mai adormi niciodată!

Legănatul pe picioare, așa cum făcea bunica (mi-o și aduc aminte cum îl legăna pe fratele meu mai mic) a funcționat. Nu numai că reușeam să o adorm pe Sonia în maxim 20 de minute, dar am putut să îi fac un program de somn, care până la vârsta de 1 an a constat în două reprize, una dimineața, de aproximativ o oră și una după-amiaza de maxim 2 ore.

Acest program de somn se încadra perfect cu mesele de peste zi, iar la vârsta de 9 luni aveam senzația că am un bebeluș model, cu o singură excepție bineînțeles! Sonia nu reușea să lege ciclurile de somn și după 40 de minute se trezea alarmată. Trebuia să fim în apropiere și să o liniștim, după care de cele mai multe ori adormea la loc.

Discutând cu prietene care aveau bebeluși, am aflat că această metodă nu este chiar la modă. Fiecare dintre ele prefera să facă altceva ca să adoarmă bebelușul – varianta era fie la sân, fie legănat în brațe. Recunosc că niciuna nu mi-a recomandat metodata „cry it out” (vezi Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out) ).

Legănatul nu pare să fie o metodă atractivă pentru generația noastră de părinți.

Se poate pune într-adevăr problema renunțării la el atunci când copilul crește. Mă și vedeam cu Sonia dependentă de acest obicei. Mi-o imaginam cum îmi cere pe la 4 ani să o legăn pentru că altfel nu adoarme.

Am găsit momentul prielnic să o fac să renunțe după ce a împlinit un an, când a trecut de la două reprize de somn pe zi la una singură.

Întrucât începuse să adoarmă foarte greu dimineața, am decis ca era timpul să schimbăm programul, așa că la ora prânzului adormea epuizată imediat ce o puneam în pat. Seara am stabilit un ritual de culcare, în care se juca în pat până ce își consuma toată energia.

Câteodată dura și câte o oră, dar mă înarmam cu răbdare, un termen care începe să aibă o altă conotație atunci când ești mămică. Încetul cu încetul, această oră de joacă sub ochii mei a devenit “momentul nostru”.

La al doilea bebeluș am folosit tot metoda legănatului pe picioare. Iar el a îndrăgit-o atât de mult încât a tot cerut să fie legănat până pe la 3 ani. Nu regret că am folosit metoda și nici nu am remarcat efecte secundare generate de ea. Aș putea spune chiar că o recomand. O tradiție din bătrâni, utilă pentru bebelușii noștri.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Doarme toata noaptea 2

La nouă luni bebelușul trece printr-o perioadă de dezvoltare motorie foarte intensă. Noaptea devine astfel un moment de repetiție, copilul aflându-se des într-un somn superficial, gata oricând să se trezească. Am observat-o pe Sonia semi-adormită încercând să meargă de-a bușilea în toiul nopții, având însă ochii închiși. Câteodată, dacă o mângâiam un pic, se culca la loc. Altădată nu.

Bebelușul meu nu dormea încă toată noaptea. Și asta după ce încercasem metoda cry it out (vezi Bebelușul… Doarme toată noaptea? ). Nopțile mele erau grele, cu multe treziri, iar zilele erau și mai grele, cu muncă și alergătură la job și cu coordonarea a tot ce aveam acasă. Ajunsesem (iarăși) într-un moment de epuizare.

La capătul puterilor am cerut sfatul medicului. Pe pediatrul nostru îl apreciez mult. Are peste 65 de ani, o experiență vastă și o abordare profesionistă. Mă sfătuise cu răbdare și tact în toate momentele de panică pe care le trăisem în primele nouă luni de viață ale Soniei. Nu mă confruntasem pană atunci cu diferența culturală dintre noi.

El, educat și desprins din această parte occidentală de lume, mi-a spus următoarele: “Il faut laisser le bébé assumer sa solitude!” (Trebuie să îl lăsați pe bebeluș să își asume singurătatea!). Și mi-a explicat că nu ar trebui să mă duc noaptea la el, să îl las să plângă și lucrurile se vor rezolva astfel.

Mă întâlneam iarăși cu metoda cry it out, de data asta în variantă francofonizată. Fraza rostită de doctor mi-a produs însă un șoc. Nu analizasem pană atunci ce presupunea această metodă în esența ei.

Singurătatea și asumarea ei!

Ca o avalanșă, o grămadă de semne de întrebare mi-au năpădit gândurile. Oare nu cerem prea mult totuși de la un bebeluș? De ce este dificil pentru ființa umană să își asume singurătatea? Oare eu ca adult am reușit? Nu prea cred… Mie însămi îmi este greu să dorm singură. Știu celibatari care dorm cu un cățel sau cu o pisică în pat.

Doctorul a continuat: “Dacă nu veți face asta, veți sfârși cu bebelușul în patul părinților!”. A rostit aceste cuvinte pe un ton ce sugera ca aș fi ajuns, în acest caz, într-o situație de maxim eșec.

O prietenă îmi spune că în Franța o statistică arată că în jur de 40% din populația adultă este formată din celibatari sau indivizi care locuiesc singuri, chiar dacă sunt într-o relație. Ei bine aceste ființe au reușit, îmi spun eu. Și-au asumat solitudinea, probabil încă din fragedă pruncie!

Ce fel de adult îmi doresc să cresc? Un viitor celibatar?

„Fac toate greșelile din manual! Copilul doarme cu noi în pat!” îmi spune o altă prietenă care are un copil cu un an mai mare decât Sonia.

„Sunt hoți și șantajiști !”– mi se mai spunea din stânga sau din dreapta, raportat la dorința copilului de a fi în brațele părinților lui.

***

Ca în orice și în experiența creșterii copilului greșelile sunt inerente. Eu consider ca am greșit folosind metoda cry it out. Cred că asta a marcat-o pe Sonia, care până pe la vârsta de 5 ani s-a trezit aproape în fiecare noapte și m-a căutat prin casă.

La al doilea bebeluș (care nu s-a născut încă pe blog) eram pregătită să am nopți nedormite. Și am avut. Multe! Dacă mă uit în urmă însumez aproape 5 ani de nopți fragmentate. Cu timpul m-am obișnuit. Am înțeles că toate astea vin la pachet cu copilul. Poate că nopțile nedormite mi-au desenat riduri noi pe chip sau poate ele au apărut o dată cu vârsta. Poate somnul insuficient mi-a împuținat numărul de neuroni și mi-a redus viteza sinapselor sau poate de vină pentru toate astea este tot vârsta. Nu știu exact.

Dar ce știu este că a crește copii însemnă să uiți de tine și de confortul tău și să te dedici unor omuleți care s-au desprins din tine și pe care îi ajuți – cu toate resursele pe care le ai – să crească.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de sacrificiu transformată adesea în reproș de părinții dintr-o altă generație. Dar dacă ne uităm în esența sentimentului de dragoste, undeva adânc, în compoziția lui moleculară, există o doză inerentă de sacrificiu, pe care cred că trebuie să o asumăm conștient și cu modestie.

Și mai cred că nu este nimic greșit în a alina bebelușul de fiecare dată când se trezește noaptea. Sunt de părere că un bebeluș nu este capabil de șantaj emoțional. Este doar o etichetă pe care o punem în mod superficial. Un bebeluș are nevoie de dragostea celor din jur, nevoie pe care o avem toți, chiar dacă adesea suntem în negare.

***

După discuția cu doctorul am decis să răspund cu tărie de fiecare dată când eram întrebată : “Nu, bebelușul meu nu doarme toată noaptea! Și nu am o problemă cu asta! Mă duc la el de câte ori este nevoie!” Și am găsit forța să înfrunt toate privirile suspicioase, să ignor toate comentariile tendențioase și să elimin sentimentul de vinovăție.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

Doarme toata noaptea

O chestiune care a stârnit controverse în familia mea a fost cea a somnului, mai ales cea a somnului nocturn al bebelușului. După lunga noapte a primelor două luni de viață, bebelușii încep, unii mai devreme, alții mai târziu să intre într-un ritm diferit de somn, distingând noaptea de zi.

“Doarme toată noaptea?” era întrebarea obsedantă pe care o primeam din toate părțile. Răspunsul meu a fost tot timpul altul în funcție de vârsta bebelușului. Sonia a fost un bebeluș mai somnoros decât alții, care prefera dormitul suptului, (vezi Avem o sincopa în alaptare) dar lucrurile nu au rămas așa.

La două luni dormea toată noaptea. Adormea la ora 9 seara și se trezea la 6 dimineața, cu exactitatea unei alarme de ceas. Ritualul de adormire la ora 9 i-a fost indus de noi și chiar cred că fiecare părinte își poate fixa ora la care culcă un bebeluș, pornind de celălalt ritual, cel al băiței. (vezi A aterizat bunica! Panică sau relaxare?)

Eram foarte mândră de somnul nocturn neîntrerupt al Soniei și mă consideram norocoasă că am un bebeluș care a deprins regulile somnului. Lipsa mea de experiență nu îmi permitea sa întrevăd ce va urma pentru mine și pentru noi ca familie pe această temă.

La 6 luni Sonia a început să se trezească peste noapte, câteodată având chef de joacă, altădată adormind imediat cum mă vedea că apar lângă pătuțul ei. Momentul a coincis cu reîntoarcerea mea la serviciu. Poate că neliniștea creată de absența mea din timpul zilei se reflecta într-un somn dificil în timpul nopții.

Încercând să găsesc soluții am dat și peste metoda “cry it out”, cea a lăsatului să plângă până când bebelușul obosește și adoarme epuizat. Metoda are două variante:

a) părinții vin la patul copilului, încearcă să îl liniștească spunând-i că totul este în       regulă, el trebuie să doarmă întrucât e noapte, dar nu îl iau în brațe;

b) copilul este lăsat să plângă fără ca părinții să vină lângă el.

În luna a opta, după două luni de la trezirile nocturne, epuizați de nopți nedormite și de ritmul de job de peste zi, am decis să încercăm metoda “cry it out”. Sonia a plâns o noapte, două, trei, cam maxim 15 minute la fiecare episod de trezire.

Au fost nopți grele pentru mine. Mamele sunt mult mai afectate, mult mai stresate de plânsetul copilului. E ca și cum în matricea noastră genetică am fi codate cu un receptacul care absoarbe sunetul și declanșează o neliniște puternică. Am rezistat (deși am simțit că este contra naturii) și am rămas adepta metodei, care după primele 3 – 4 nopți și-a arătat roadele. Sonia a început din nou să doarmă toata noaptea!

Eram fericită! Metoda funcționase! Viața părea diferită, soarele strălucea mai prietenos, optimismul își făcea încetul cu încetul locul în corpul meu hămesit de lipsa somnului și chinuit de epuizare.

Dar miracolul a durat o lună!

***

(Despre ce cred acum despre metoda „cry it out”, des folosită în zona în care locuiesc, voi povesti în episodul următor)

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Se instalează colicile! Sfaturi din bătrâni sau medicație?

Se instalează colicile! Sfaturi din bătrâni sau medicație?

Episod colici

La un moment dat am auzit o chemare ascuțită a puiului meu care tocmai împlinise două săptămâni. Am observat că țipetele îi erau mai nervoase decât de obicei, iar corpul i se crispa. Verdictul mi-a apărut clar în minte: apăruseră colicile!

Bebelușul meu nu era unul plângăcios. Asistentele pe care le întâlnisem în spital îmi spuseseră că, în general, cam un copil din cinci este mai agitat, plânge mai mult, are nevoie de mai multă atenție. Eu aveam un bebeluș dintre cei patru rămași, poate chiar pe cel mai somnoros dintre ei.

Îmi învățasem deja lecția ca atunci când plânge să verific dacă:

1. trebuie schimbat,
2. îi este foame,
3. este obosit și ar trebui sa doarmă.

Sonia la sfârșit de zi intra într-o stare de nervozitate teribilă, o spirală din care nu ieșea până când, cu greu, reușea să adoarmă. Citisem că, la naștere, bebelușii sunt niște ființe umane încă neterminate. Adaptarea la viață și evoluția spre maturitate sunt presărate cu episoade și etape pe care le descopeream treptat.

Pentru un bebeluș o zi întreagă este extrem de obositoare, iar sistemul lui nervos, neterminat și el, trage semnalele de alarmă atunci când este supraîncărcat. Dar țipetele și crisparea Soniei se petreceau în miezul zilei și nu puteam să aplic oricât aș fi vrut teoria oboselii. Mai ales că nu reușea deloc, deloc să adoarmă! Sunt sigur colicile? Mă întrebam speriată să nu care cumva să greșesc.

Un alt sistem neterminat este cel digestiv. Intestinul gros, responsabil cu strângerea gazelor din burtică este incapabil să își îndeplinească menirea la o vârstă atât de mică. În consecință gazele se acumulează, micile particule nu pot fi reunite și de aceea în primele săptămâni de viață, mica ființă proaspăt apărută pe lume poate să ajungă să sufere teribil din această cauză.

Am căutat în primul rând să văd care sunt sfaturile din bătrâni. Am vrut cu orice preț să evit medicația! Am băut așadar ceai de chimen și anason. Logica fiind că proprietățile acestor plante se transferă în lapte și de aici rezolvarea problemei bebelușului. Citisem si despre ce am voie să mănânc când alăptez (vezi Ce mâncăm când alăptăm? )

Am băut cu nădejde cam 2 litri de ceai pe zi, dar singurele gaze strânse au fost cele din corpul meu, în cazul bebelușului nicio ameliorare.

O prietenă mi-a povestit că știa pe cineva care a născut în Africa sub-sahariană care îi spusese că acolo nu s-a auzit de colici!

– Poate e o chestiune de rasă, mă trezesc că spun eu cu naivitate.

– Nu, nu, îmi răspunde ea, știu pe cineva de rasă albă care a născut acolo, ambii părinți fiind albi și copilul nu a suferit de colici.

Încerc să găsesc o explicație, sperând că o pot aplica și în cazul nostru. Nu trăim în Africa sub-sahariană, dar poate reușesc să imit ceva! Găsesc o observație care a intrigat mult timp etnologii care au studiat legătura între frecvența meselor și problemele digestive ale sugarilor.

În deșertul Kalahari din Africa, în cadrul unor triburi nomade, mamele nu numai că au obiceiul de a-și alăpta bebelușul timp de doi ani, de altfel ca peste tot în Africa neagră, dar frecvența alăptărilor este absolut uimitoare, respectiv la fiecare 15 minute în timpul zilei. Sugarii cresc normal, nu au colici și nici nu regurgitează!

Aș putea oare să fac asta? Hm!… Am ezitări… Sonia are deja un program oarecum stabilit de alăptare (vezi Avem o sincopă în alăptare. Continuăm? Reușim?). Parcă nu mă tentează să îl schimb și să încerc varianta africană, oricât de atractivă ar părea. Mă decid să las pe seama etnologilor dezbaterea, aleg să merg pe o variantă care să fie congruentă cu spațiul cultural în care îmi cresc copilul.

Tot răsfoind articole și cărți mă mai întâlnesc o dată cu lumea africană. Aflu că Françoise Angrand, o autoare care a călătorit mult prin lume, concluzionează într-un articol că în Africa, în India, precum și în unele țări din America Latină, bebelușii se află în permanență în contact cu pielea cuiva. Ei nu sunt puși în pătuțuri, căruțuri și leagăne, ci trec din brațe în brațe pe tot parcursul zilei, chiar și al nopții. Nu ajung să fie răsfățați, cum tindem să credem în lumea noastră, ba chiar devin mai devreme independenți. Explicația nu are nicio legătură cu colicile, dar mă face să mă întreb dacă Sonia nu începe să aibă nevoie de mai multă atenție din partea mea.

Adesea plânsetul bebelușilor poate fi explicat, poate greșit, prin colici. Interpretez eu bine plânsetele bebelușei? Poate mă înșel… Și totuși nu cred că mă înșel! Intuiția mea de mamă (chiar cred că există așa ceva) îmi spune că sigur sunt colicile. Încordarea corpului ei este un indiciu.

Exasperată de plânsetele celei mici și fără să găsesc o soluție salvatoare în lecturile mele, am luat drumul cabinetului medical și al farmaciei. Aici salvarea noastră a purtat următorul nume: simeticonă. Și ea a făcut într-adevăr minuni. Prospectul descria, parcă pentru mamele îngrijorate, cum că substanța nu dă dependență, ea intră în corpul bebelușului, își face treaba și este eliminată apoi rapid și ușor.

Ezitarea cu care o mamă introduce un medicament în corpul pur și hrănit numai cu lapte al bebelușului ei mi se pare lesne de înțeles. Am cumpănit mult până să îi dau Soniei primul medicament. Aș fi vrut să evit asta, dar nu am putut. Trebuia să o calmez pe ea și în același timp să mă liniștesc și pe mine.

Diagnosticul care a fost dat de doctor era că bebelușul avea colici. Nu greșisem. Să poți să decodezi intuitiv semnalele unei ființe atât de mici și necuvântătoare, fără să ai educația și reflexele unui medic, a fost pentru mine un episod care mi-a consolidat încrederea de sine ca mamă. E un pas nesemnificativ dacă îl privești din afară, dar pentru o mamă înseamnă mult.

***

Treptat, intestinul s-a maturizat și la opt săptămâni nu am mai avut probleme. Uf! Am scăpat!

Încetul cu încetul mi-am dat seama că totul devenea mai ușor, bebelușul dormea mai mult, nu mai alăptam la fel de des în fiecare noapte. Iar crizele de plâns crispat se potoliseră. Sonia creștea!

Dar asta nu înseamnă ca lanțul provocărilor se oprise aici!… Dormeam și noi mai mult, dar nu chiar toată noaptea….

 

Despre somnul bebelușului în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

Echilibrul dintre viața de familie și viața profesională. Utopie sau realitate?

Echilibrul dintre viața de familie și viața profesională. Utopie sau realitate?

Acum două săptămâni am întâlnit un grup de studenți din toate țările UE. Mai multe tinere m-au întrebat în detaliu despre echilibrul dintre viața profesională și viața privată la vârsta mea. Am fost uimită de maturitatea și adecvarea lor. Eu nu eram așa la vârsta respectivă. Credeam atunci că pot să am totul: carieră și familie în același timp și să le duc pe toate cu aceeasi implicare tot timpul. Viața ne dă însă alte lecții. Am discutat pe tema asta cu Oana Sandu, reporter DOR, în podcastul mame al revistei.

Puteți asculta podcastul aici:
https://soundcloud.com/mame_podcast/13-te-ai-gandit-cum-ar-fi-sa-ti-diluezi-jobul
Pentru mămicile care nu au mult timp la dispoziție, esența discuției o aflați de la minutul 28:55 pâna la 31:55.

În ce măsură sunteți de acord cu ideile expuse în podcast?

***

Cum primiți 10% reducere la un abonament DOR?
Pentru cititoarele blogului care doresc să facă un abonament la revista DOR, puteți beneficia de 10% reducere pe site-ul revistei www.decatorevista.ro cu codul etrangeremere până pe 30 noiembrie.

Cum câștig un abonament DOR?
Puteți să câștigați un abonament la revista DOR participând la tombola de mai jos.

2 abonamente gratuite la revista DOR pentru cititoarele blogului Etrangère Mère

0m 0s
Abonamentul include: • 4 numere DoR 2018 (1 an de povești spuse cu grijă), livrate gratuit la tine acasă / la birou; • Newsletterul DoR - o scrisoare săptămânală cu noutăți, recomandări de articole, podcasturi. Livrarea se face gratuit, prin curier. Tip abonament: 90.00 lei.   www.decatorevista.ro

This contest is no longer accepting entries.

 

Câștigătoarele tombolei sunt Mădălina Balea și Burlacu Mihaela. Vă mulțumesc tuturor pentru participare. Felicitări câștigătoarelor!

 

Am născut. Alăptez. Când și cum slăbesc?

Am născut. Alăptez. Când și cum slăbesc?

EPISOD SLABIT 2

În primele „100 de zile de nebunie maternă” (denumirea dată de psihologul englez Donald Winnicott primelor 3 luni de după naștere) toata atenția mea a fost concentrată asupra bebelușului. Cum crește în greutate? Cât căcuț face pe zi? Ce culoare are? A vomat sau a regurgitat? Cum știu sigur? E prea cald în cameră pentru ea? E prea frig afară?

În toată perioada asta m-am gândit vag la mine. Dar, după ce m-am liniștit cu hrana copilului, după ce am aflat care sunt nuanțele ce denotă sănătatea digestivă a fecalelor, după ce am reușit să definesc fenomenul de regurgitare și după ce am stabilit criterii de îmbrăcare în funcție de temperatură, am reușit să îmi acord câteva momente de introspecție și analiză estetică.

Dacă o femeie însărcinată are farmecul ei, o femeie lăuză nu mai are niciun farmec.

Abdomenul golit atârna flasc și obosit, formele corpului nu mai erau în armonie, iar singurele componente rotunde și ferme rămăseseră, grație alăptării, sânii, pe care îi percepeam ca pe două bidoane pline de lapte și pe care nu mai aveam nicio ezitare să îi scot oricând și câteodată chiar oriunde era nevoie pentru a asigura hrana bebelușului.

Senzualitatea lor trecuse pe plan secund și își îndeplineau acum rolul lor primordial – al mamiferelor care, conform definiției ce îmi vibrează în ureche încă din timpul școlii, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele lor.

Cicatricea cezarienei arăta însă mai bine decât mă așteptam. Doctorul meu, supranumit și “docteur haute couture” desenase o adevărată operă de artă pe abdomenul meu. Pielea era sudată perfect, iar linia operației era perfect simetrică. Sonia a ales să vina pe lume “par la grande porte”, cum s-a exprimat kinetoterapeuta de la spital și purtam acum pe pântec un tatuaj roz, simbol al maternității, de care, într-un mod greu de explicat, eram foarte mandră.

Reușisem în timpul sarcinii să îmi păstrez un program de sport regulat, ce îmi permitea să înot și să fac exerciții ușoare, dar acum corpul meu, se pare, nu mai păstra amintirea acelor momente. Luasem în greutate peste 20 de kilograme. Inacceptabil, știu…dar avusesem o foame de lup, animalică, pe toata perioada sarcinii (vezi Ai grijă la dietă! Aș mânca însă un kilogram de prăjituri…).

Imaginea femeii din oglindă mă chinuia. Unde eram eu, cea sprintenă și zveltă, proaspătă și radiantă? Femeia pe care o știam se dizolvase ca o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă. Ceea ce vedeam acum era o femeie obosită, cu cearcăne adânci, cu o figură ternă și un corp care își căra cu greu kilogramele în plus, mișcându-se aproape tot timpul într-un perimetru fix, acela al casei.

Cine eram eu, femeia din oglindă? Ce urma pentru mine, pentru estetica mea, pentru respectul meu de sine?

Kilogramele nu voiau să mă părăsească, mă îndrăgiseră și se lipiseră inseparabil de corpul meu. Aveam senzația că sunt înfășurată în grăsime. De fapt, chiar eram! Aș fi vrut să le smulg de pe mine!

Nu am fost una dintre norocoasele care să slăbească prin alăptat. Chimia corpului meu nu făcea altceva decât să mai strângă rezerve și tendința era să cresc în greutate. Mă lămurisem între timp vizavi de ce aveam voie să mănânc în perioada de alăptare (vezi Ce mâncăm când alăptăm? ).

Dar cum aș fi putut să slăbesc, când trebuia să mănânc diversificat și consistent?

Am pus la cale un plan structurat și începând cu luna a patra după naștere m-am ținut de el cu seriozitate. Am slăbit într-un final, cam la 8-9 luni după venirea bebelușei pe lume, când am reușit sa ajung la greutatea de dinainte de sarcină.

Formula succesului în cazul meu a avut trei componente:

• porții îndestulătoare dar nu exagerate,
• sport de două ori pe săptămână (începând din a patra lună de după naștere),
• reluarea activității sau mai bine zis a alergăturii la job (începând din a șasea lună de după naștere, cu un program asortat de alăptare la prânz).

Grăsimea s-a topit, neutralizată de formula magică de mai sus.

Dar corpul meu nu mai este același. A rămas cu o îngroșare pe care aș numi-o maternă. De câte ori mă privesc în oglindă și oricât aș căuta nu am regăsit niciodată femeia cu trăsăturile și alura de dinainte de sarcină. Ceea ce văd acum este o femeie de vârstă medie, cu o ușoară oboseală așternută pe față și cu un aer ce denotă maturitate și echilibru.

***

S-a întâmplat, dacă lărgesc lentila și îmi privesc panoramic viața, că mi-am schimbat, în sinea mea, definiția frumuseții. Cred acum că frumusețea, la vârstă medie, nu emană din păstrarea cu orice preț a capitalului tinereții și a formelor senzuale. Ba dimpotrivă sunt de părere că o astfel de obsesie dezvoltată de-a lungul timpului duce la anacronisme fizice caraghioase, pe care le putem remarca în jurul nostru.

Am acceptat maternitatea și semnele pe care aceasta le-a înscris pe corpul meu. În plus, timpul își imprimă și el propria lui istorie pe pielea mea, cu fiecare an care se scurge.

Sunt acum o femeie matură, care a lăsat tinerețea în spate și care privește cu seninătate spre bătrânețe. Iar frumusețea la această vârstă vine din altă parte decât din estetica feței și a corpului, ea vine din liniștea unui surâs, din sinceritatea unui gest, din naturalețe și acceptare.

Nu mai vreau neapărat să fiu o femeie frumoasă, vreau să fiu o femeie care îmbătrânește frumos.

 

*****************

Începând de astăzi și până în data de 28 Octombrie 2018, 19h00 (ora Bruxelles) puteți participa la o tombola pentru a câștiga un  abonament la revista DOR:

2 abonamente gratuite la revista DOR pentru cititoarele blogului Etrangère Mère

0m 0s
Abonamentul include: • 4 numere DoR 2018 (1 an de povești spuse cu grijă), livrate gratuit la tine acasă / la birou; • Newsletterul DoR - o scrisoare săptămânală cu noutăți, recomandări de articole, podcasturi. Livrarea se face gratuit, prin curier. Tip abonament: 90.00 lei.   www.decatorevista.ro

This contest is no longer accepting entries.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

„Nu vreau să fiu ca părinții mei!” – Motto-ul unei generații?

„Nu vreau să fiu ca părinții mei!” – Motto-ul unei generații?

Bunicii 3

Au trecut 7 ani de la nașterea Soniei și 6 de la nașterea lui Alexis (care încă nu s-a născut pe blog). Am trecut deja prin perioade furtunoase în relația cu bunicii, dar am reușit să navigăm bine și am rămas cu toții pe puntea aceluiași vas, acela al familiei extinse.

Relația bunicilor cu Sonia și Alexis s-a conturat treptat, cu baze solide, și a debutat cu accesul bunicilor la bebeluși. Treptat, pe măsură ce caracterul fiecărui copil a ieșit la lumină, s-au creat între bunici și nepoți mici alianțe și simpatii reciproce. Nu am împiedicat niciodată și nu am cenzurat relația dintre ei și nici comportamentul vreunuia față de celălalt. I-am lăsat pe copiii mei să înoate singuri prin lanul de emoții și comportamente ale familiei.

Așa reușesc să îl vad pe Alexis cum face față cu succes și natural autorității mamei mele. Sau să o vad pe fiica mea cum își seduce bunica paternă cu pasiunea ei pentru cumpărături. Îmi place diversitatea de comportamente și consider că întrucât nu voi putea pava drumul vieții copiilor mei, ci îi pot doar pregăti să meargă cât de bine se poate pe el, pornesc acest exercițiu de la micro-universul familiei.

***

Nu pot să nu remarc însă o trăsătură dominantă a generației noastre care se manifestă prin faptul că trăim în negare față de părinții noștri. „Nu vreau să fiu asemenea părinților mei!” este fraza pe care o aud cel mai des în jurul meu atunci când vorbesc cu alți părinți despre parentaj.

De ce suntem diferiți? De ce vrem să fim altfel? Cu ce au greșit ei și ce putem face noi mai bine?

Cred că suntem altfel în primul rând pentru că avem acces la sute de cărți privind psihologia copilului pe care le citim și din care ne inspirăm pentru a ajusta pe ici pe colo comportamente, pentru a deveni ceva mai adecvați, poate chiar mai buni, în acest job, vechi de când lumea. În plus avem ateliere de parentaj, grupuri pe rețelele de socializare, în care cerem sprijin, schimbăm opinii, ne ținem de mână emoțional cu alți părinți care se izbesc de aceleași probleme și se zbat în aceleași situații ca noi. Aflăm astfel că nu suntem singuri și asta ne ajută să trecem mai ușor prin momentele ceva mai sensibile.

Un alt argument (care este de fapt argumentul meu preferat, fiind absolventă de științe politice) este acela că trăim și ne creștem copiii în regimuri politice diferite. A fost o revelație pentru mine când am citit în cartea psihologului Rudolf Dreikurs, Cum să crești copii fericiți, despre oglindirea atmosferei statale în micro-universul familiei. Crescând într-un regim totalitar, care se impune prin forță, regăsim în mijlocul familiei aceleași reflexe, de oprimare, inhibare și lipsă a dialogului. În multe familii în comunism se trăia așa. Printre altele, bătaia apărea ca „ruptă din rai” atât în universul macro statal dar și în celula izolată a familiei.

Pentru noi, care trăim în democrație, libertatea de exprimare este o valoare cheie. Libertatea de exprimare apare și la cei mici. E ca și cum ei ar simți mediul democratic și s-ar exprima/comporta în consecință. Părinții îi ascultă. Se instalează astfel negocierea, medierea, respectul față de integritatea corporală a celuilalt, valori de bază ale societății democratice, care ajung să se reflecte și în sânul familiei.
Suntem altfel pentru că vremurile sunt altfel, iar ceea ce este sigur este că fiecare părinte își iubește copilul, numai că în condiții și contexte diferite exprimările nu sunt aceleași, ele diferă de la o generație la alta.

***

Mama mea este singura care mai poate povesti copiilor mei despre cum am fost eu când eram mică. Iar asta este esențial în formarea lor, în construirea fundamentului identității personale. Iar mama mea asigură astfel transferul inter generațional al lui Lebovici (vezi Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor? )

La fel, bunicii pot transmite episodic și mult mai relaxat valori esențiale, care au mai mult impact dacă sunt induse de ei, tocmai pentru că bunicii nu au stresul și responsabilitatea directă și permanentă a educării copiilor. Când fac asta dau dovadă de generativitatea descrisă de Georges Vaillant în cartea Aging well (vezi Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?). De fapt, dându-le acces la nepoți participăm și noi la instalarea generativității, o evoluție esențială și extrem de sănătoasă a ființei umane aflată la bătrânețe.

Dacă am tras niște învățăminte în anii ăștia este că nepoții au nevoie de relația privilegiată cu bunicii, dar și noi părinții avem nevoie de părinții noștri metamorfozați în bunici. Și avem mai ales nevoie să fim considerați egali ai părinților noștri. Suntem cu toții acum adulți și părinți, trecuți prin viață, iar fraza „orice vârstă ai avea pentru mine tot un copil ești” nu își are sensul și la vârsta asta este mai mult o insultă decât o justificare. Avem nevoie ca părinții noștri să fie empatici și să ne înțeleagă și nu să ne dea sfaturi. Sfaturile și instrucțiunile ne reduc iarăși la statului de copil, pe care nu-l mai avem și nici nu ni-l mai dorim.

Cu copiii noștri avem nevoie de spațiu și de timp. De spațiu să facem greșeli, chiar și sub ochii părinților noștri-bunici și de timp să ne dăm seama de greșelile noastre. De la părinții noștri avem nevoie de înțelegere. A fi bunic de succes pentru generația noastră înseamnă să duci o politică a neamestecului și a diplomației.

Eu și Max am devenit părinți acum 7 ani și am dobândit între timp ceva experiență. Am reușit să ne transformăm și să fim recunoscuți ca părinți și în ochii părinților noștri. Și asta a fost greu. A fost greu pentru că așa am observat cu toții un lucru deloc ușor de acceptat: caruselul vieții se învârtește și ieri eram noi nepoții, cu părinți și bunici care se țineau după noi. Azi suntem noi părinții, cu copii și bunici în jurul nostru.

Iar bunicii noștri nu mai sunt.

Ne-au rămas de la ei amintirile frumoase, un sentiment al identității, câteva urme genetice ce ne fac să îmbătrânim poate identic, un sentiment latent de nostalgie și palpitările aproape insesizabile ale unui legături emoționale care a fost cândva puternică, dar pe care timpul o stinge ușor, ușor.

Dacă vom avea noroc și vom rămâne în carusel mâine vom fi și noi bunici și vom avea propria noastră lecție de învățat de la copiii și nepoții noștri.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman