În sfârșit! Sunt însărcinată!

În sfârșit! Sunt însărcinată!

Episodul 1

Micul test de sarcină mi-a afișat electronic o fețișoară zâmbitoare. Făcusem zeci de astfel de teste în care emoticonul era trist, semn că dorința nu mi se îndeplinea. “În sfârșit!” mi-am spus chiuind de bucurie și două secunde mai târziu am plonjat fericită în brațele lui Max, anunțându-l că o sa devină tată. Amețiți de veste, am stat îmbrățișați mult timp, fără sa simțim nevoia să vorbim. Eram după 3 ani de încercări, teste de infertilitate și o operație de curățare a trompelor uterine, prin care trecusem de puțină vreme.

Acest “În sfârșit!” era, am aflat mai târziu, caracteristic multor femei de vârsta mea, trecute de 30 de ani, care amânaseră maternitatea, duse cumva de curentul carierist al vremii.

Cu Max mă știu de când aveam 12 ani, la 22 de ani am intrat într-o relație de cuplu și la 25 de ani ne-am căsătorit. El își dorea o relație de durată și doi copii cât se poate de repede. Eu vroiam și copii și o relație de durată, dar înainte de toate vânam o  a doua diplomă de licență, un master și un job stabil. Ba chiar îndrăzneam să mă gândesc la o cariera spectaculoasă… în administrație.

Convinsă că pot avea copii oricând îmi doresc și spunând-mi tot timpul “mai e timp” ajunsesem ca la 33 de ani să vizitez un centru de infertilitate. Ani la rând mă protejasem de „pericolul” de a deveni mamă. Ceea ce nu am știut între 20 și 30 de ani este că tot ceea ce puteam să decid ca o femeie suverană asupra corpului meu era perioada când să nu am copiii. Când să îi am nu a mai depins de mine… Și anii treceau…

Am învățat să fac, poate prea târziu, diferența între vârsta biologica și cea anunțată social la care poți și respectiv la care să vrei să ai un copil. “Este timp!” era fraza pe care am auzit-o întotdeauna. “Știu pe cineva care a făcut copil la 40 de ani!” erau cuvintele ce îmi erau aruncate în urechi cu lejeritate. Toate frazele astea, mă gândesc acum, aveau ca destinație liniștirea ego-ului meu feminist.

Nu știam însă cât timp îți ocupă copiii, câtă energie, câtă dedicație. Nu mă gândisem că un copil se plăzmuiește în nouă luni, dar apoi ai nevoie de aproape 20 de ani în care să desăvârșești această creație.

Am blamat carierismul și feminismul în toată perioada în care mi-am dorit și nu am putut avea copii. Dar am văzut si reversul medaliei din momentul în care au venit pe lume. Eram la vârsta la care aveam un job și un venit stabil. Studiasem atât cât dorisem, avusesem experiențe profesionale variate și petrecusem destule vacanțe în doi cu soțul meu. Nu aveam nimic de regretat în fața maternității, îmi atinsesem obiectivele legate de provocările generației „Sex and the City”.

Femeia asta eram eu la momentul când a apărut primul copil.

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

 

Leave a comment

Lasă un răspuns