”C’est une fille!”

”C’est une fille!”

 

 

Episodul 4De multe ori m-am gândit că mi-ar fi fost mai ușor pe lumea asta dacă aș fi fost bărbat. Totul ar fi fost mai simplu și, în consecință, mai bine: un bărbat nu trebuie să nască, să poarte o sarcină, să alăpteze, să aibă un ciclu lunar și tot așa, aveam eu o listă lungă care culmina și cu avantajele legate de carieră.

Primele împunsături ale copilului care își face loc în pântece au reprezentat pentru mine sfârșitul acestei „invidii de penis” cum o numește Freud. Toate aceste gânduri și frici interne au fost șterse de cel mai puternic atribut al feminității: maternitatea. Am fost fericită că sunt femeie și că pot avea astfel de trăiri.

Paradoxal, exact ceea ce m-a făcut să îmi displacă la un anumit nivel identitatea mea, mă determina acum să apreciez ceea ce sunt.

Bobârnacele din burtică m-au făcut să fiu din ce în ce mai atrasă de viața în dimensiunea intrauterină a bebelușului meu. Mă adâncesc în lecturi de psihologie. Citesc teoriile dezvoltate pornind de la psihanaliza freudiană de către psihanaliști ca Melanie Klein si Françoise Dolto.

În spațiul unde aproape totul se face „à la française” cărțile lui Dolto sunt la loc de cinste pe masa fiecărui părinte. Dolto (la fel și Melanie Klein) sunt de părere că anumite comportamente deviante ale copilului sau ale adultului au rădăcini în viața intrauterină.

Françoise Dolto chiar pleacă de la convingerea că în viața intrauterină copilul percepe depresiile mamei. Mai mult, anumite cuvinte rostite în jurul lui pot declanșa mai târziu comportamente aparent inexplicabile.

Cel mai mult m-a impresionat povestea ei despre cazul unui copil care desenează în timpul unei ședințe de psihoterapie o caracatiță ce înconjoară burta mamei și o împiedică pe aceasta să îl aducă pe lume. În imaginația copilului caracatița poartă numele primului născut al mamei, care murise la scurt timp după naștere. Psihanalista interpretează că acest copil pe care îl avea în terapie se contaminase în timpul vieții intra-uterine de depresia pe care mama o resimțise în timpul sarcinii, în urma pierderii primului bebeluș.

În ce măsură starea psihică a mamei influențează copilul? Are el deja percepții cu influențe negative asupra comportamentului său de mai târziu? Aceste întrebări încep să mă frământe, poate prea mult. Îmi dau seama că am tendința să îmi investighez fiecare stare de spirit și să mă gândesc permanent la ce ar putea sa însemne una sau alta pentru copil mai târziu.

 

Penelope Leach mă reechilibrează. Citesc într-una din cărțile ei că în viața intra-uterina copilul este o ființă umană în devenire, care evoluează în fiecare zi, dar care are trăiri psihice primare și (mă încurajez eu)  ne-definitorii pentru existența sa ulterioară. Îmi face bine să cred asta și îmi propun să mă concentrez pe aspectele medicale ale dezvoltării copilului.

La ecograf am acces direct la viața bebelușului meu. Îl puteam vedea cum dă din piciorușe, cum își bagă degetul în guriță, cum înghite lichid amniotic, cum își mișcă piciorușele și mânuțele, cum înoată în micul său bazin călduros.

La 22 de săptămâni, ecograful ne face un cadou, aflăm sexul copilului. Descoperirea este făcută de o stagiară aflată la prima ei experiență de ecograf.  Doctorul o întreabă, în timp ce îi ghidează mâna pe burta mea:

– Vezi ceva?

– Nu! răspunde ea scurt.

– Care este concluzia?  întreabă amuzat doctorul.

– C’est une fille! izbucnește stagiara cu vădită bucurie în glas.

Explozia ei vocală mă face sa îmi dea lacrimile de emoție, îl privesc pe Max și observ că este și el tare emoționat.

După ședința la ecograf ne oprim să luăm prânzul împreună și începem să proiectăm viitorul…

…O fetiță! Câtă emoție si sensibilitate! Suntem copleșiți!

Cât de simplu ar fi putut fi totul pentru ea dacă ar fi fost băiat! Va trebui să se epileze, să aibă ciclu lunar, să se teamă că rămâne însărcinată atunci când nu își va dori, să se machieze și să se demachieze în fiecare zi și să facă o grămadă de alte lucruri pe care bărbații nu le au pe radar! Ei bine, totuși le crește și lor păr pe față, deci, o grijă tot au!

Stop! Reapare „invidia de penis”?…

Îmi spun ca să îmi revin că și bunicile ei au fost femei și  că au scos-o la capăt cumva, ba mai mult, sunt chiar fericite în pielea lor și se simt împlinite ca femei. La fel și eu până la urmă!

Îi simt împunsăturile în burtică și îmi revin din derapaj. Voi stabili o strategie pentru a o face să fie fericită că este femeie și cu acest obiectiv în minte îmi depășesc momentul de slăbiciune.

Reduc totul la simpla și adevărata concluzie: important este să fie sănătoasă!

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Leave a comment

Lasă un răspuns