Bebelușul nu s-a întors. Ce facem?

Bebelușul nu s-a întors. Ce facem?

BEBE NU SA INTORS

La un moment dat, spre sfârșitul lunii a șaptea, aflu (din nou grație ecografului) că bebelușul nu s-a întors și că se află cu capul sub stomacul meu, ceea ce îl definește ca “enfant siège”, “breech baby” sau, pe românește, “copil în prezentație pelviană”. Aproximativ 5% dintre sarcini sunt de acest gen, unde copilul rămâne ne-întors.

Un procent mic, mă gândesc eu, dar uite că nu știi niciodată când ajungi să nu te regăsești în rândul marii majorități și natura te selectează să fii de partea celor puțini, în cazul acesta în cinci dintr-o sută. Doctorul mă anunță că pot să citesc cât doresc și că pot să aplic toate poveștile din bătrâni, este puțin probabil că se va întoarce. Îmi propune să aștept încă o lună, să vedem ce se întâmplă și apoi sa luăm o decizie medicală. După părerea doctorului, copilul este prea mare și nu mai are spațiu să se învârtă prin burtă. A rămas captiv, cu capul în sus, cap pe care îl mângâi în partea stângă sub coaste. Max îi mai vede și el câteodată forma capului și o mângâie afectuos.

Dincolo de complicațiile medicale, o înțeleg pe micuță. Cum ar putea să fie tentant să stai vreo două luni cu capul in jos! Mă întreb retoric care este semnalul care îi face pe cei mai mulți bebeluși să ajungă într-o poziție atât de bizară.

Oare cum aș putea să determin o astfel de chemare la bebelușul meu?

Nu respect sfatul medicului și citesc cu febrilitate pe internet și în toate cărțile pe care le am la îndemână ce ar putea urma pentru noi. Citesc sfaturile din bătrâni care spun că femeia însărcinată ar trebui să frece podelele, ceea ce ar însemna să stea într-o poziție ce ar putea să încurajeze bebelușul să se întoarcă. O soluție anti-feminista, mă gândesc zâmbind.

Citesc și teorii care se înscriu în zona de confort cu care suntem obișnuiți. Se spune că ar trebui să i se pună muzica bebelușului, undeva în josul bazinului și tot în josul burții să se aprindă o lanternă, astfel încât bebelușul, atras de lumină să se miște și să ajungă cu capul în jos. Oare lumina nu o sperie? Muzica s-ar putea să îi facă plăcere și atât….

Nu abandonez!

Mă apuc să frec podelele! Toate! În fiecare zi, timp de vreo săptămână. Aștept să văd dacă se întâmplă ceva… Reținusem că la vârsta asta, dacă se întoarce se va întâmpla printr-o rotație bruscă, pe care mama o simte.

Un lucru e sigur! Nu am avut niciodată niște podele atât de strălucitoare! Fiecare colț era impecabil. Mă odihnesc în timp ce observ cum lumina se juca veselă în luciul fin al parchetului.

Seara aplicam ideile moderne, aveam ora de muzică și un moment de lanternă, dar bebelușul continua să rămână încântat de titulatura “siège”.

 

În luna a opta, doctorul mă anunță că bebelușul nu s-a clintit. Îmi propune o procedură de întoarcere, sub anestezie. Rata de reușită este de 35%, iar el ca doctor consideră că are o experiență cu rezultate bune. Și dacă de data aceasta voi fi în procentul care trebuie?

Luăm decizia să încercăm procedura. Îmi doream foarte mult să nasc natural și asta a cântărit greu în balanță.

În ziua cu pricina, mă înființez dis-de-dimineață la spital, mi se pune o perfuzie și aștept așa cam pană pe la prânz. Doctorul mă mai vizitează din când în când și îmi spune că o sa îmi vină rândul repede. Mă aflu in aripa maternității și gândul mă duce la câte se întâmplă la doar câțiva zeci de metri distanță!

Cândva, după-amiază, echipa este gata și pentru mine. In sală se strâng cam 15 persoane și mă simt ca un șoricel pus la teste. Spitalul pe care îl frecventez este unul universitar, iar o consecință directă este că tot timpul doctorii sunt înconjurați de stagiari și rezidenți.

S-au prezentat fiecare… Erau stagiari ai ginecologului, ai anestezistului, ai kinetoterapeutei și tot așa.

Întrucât procentul bebelușilor în prezentație pelviană este mic, iar procentul mamelor care acceptă să încerce această procedură este poate și mai mic, interesul celor încă aflați pe băncile școlii este cu atât mai mare, pentru că nu este ceva ce pot învăța oricând.

Sunt anesteziată printr-o mască și trăiesc experiența drogului care îmi invadează sistemul nervos. Am impresia că mintea mea este spânzurată deasupra corpului și aud că doctorul povestește despre fiica sa cea mare. Încerc să îmi aduc aminte numele soțului meu și nu reușesc! Îmi vine să râd și nu reușesc!

Sunt strigată “Madame! Réveillez-vous!”, ceea ce și fac, dându-mi seama că procedura nu a reușit. Sunt programată apoi la monitorizare de trei ori pe săptămână și sunt informată că voi rămâne sub observație până la sfârșitul zilei. Un rezident român al doctorului îmi spune că am râs tot timpul sub anestezie. Îi povestesc cu entuziasm experiența mea și trag concluzia că sunt trăirile specifice unei persoane drogate. Am făcut-o și pe asta!

***
De fapt, mult mai târziu după naștere, când am ajuns cu fata mea la un control medical, bebelușul a fost prezentat unei rezidente: “Voilà un enfant qui a été en siège”! (Iată un copil care a fost în prezentație pelviană)… Ce identitate!

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

Leave a comment

Lasă un răspuns