Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Bunicii

Relația cu soțul meu se învârtea în jurul a unui deceniu în momentul în care Sonia a apărut pe lume. Trecerea timpului a așezat și consolidat relațiile cu părinții lui, cu mama mea, cu fratele meu și sora lui. Ne cunoaștem toți destul de bine, nu ne mai evaluăm aspru defectele și ne apreciem calitățile.

Ne-am obișnuit unii cu alții și ne acceptăm așa cum suntem. În plus, faptul că stăm la 2400 de km distanță de orașul natal impune o anumită abordare a relațiilor, pe care aș rezuma-o ca un dialog cald și regulat pe care îl avem cu familia. Distanța ne face să evităm toate tensiunile și intruziunile care chinuie alte familii.

Apariția Soniei ne-a făcut însă să regândim relațiile cu familia extinsă. Dintr-o dată ni s-a părut că suntem insulari vizavi de nucleul familiei, prea îndepărtați de casă și străini în spațiul în care trăim.

Am devenit rapid adepta ideii că un copil nu se naște numai într-un cuplu ci într-o familie, unde are bunici, mătuși, unchi, verișori și verișoare. Toate aceste relații afective îți definesc în timpul copilăriei identitatea și îți dau tot suportul afectiv de care orice ființă umană are nevoie.

Cu cât ai relații mai sănătoase și mai afectuoase în familia ta extinsă, cu atât îți este mai ușor să te definești și să îți răspunzi unor întrebări mai târziu. Ca orice familie, avem și noi, în spațiul mai larg al acesteia conflictele și blocajele noastre.

Consider însă că răcirea sau întreruperea unor relații cu un membru sau mai mulți ai familiei aduce traume care sunt greu de vindecat. Mi-am dorit și îmi doresc pentru copiii mei o relație pozitivă cu familia lărgită, mai ales cu bunicii.

Cred că relația cu aceștia este una privilegiată, o relație imposibil de substituit. Bunicii au timpul și posibilitatea să fie afectuoși, să își răsfețe nepoții și să îi educe într-un fel unic, relaxat și experimentat, care nu poate fi și nici nu trebuie să fie comparat cu cel al părinților. Sigur există și excepții, dar în relațiile bunici – nepoți pe care eu le cunosc dragostea și timpul petrecut împreună îmbracă forme speciale.

Teoretizând, autori precum Serge Lebovici (psihiatru francez) si George Vaillant (psihiatru american) dau nuanțe, în cărțile lor, discursului despre familia extinsă, într-un mod care mă convinge că nu e greșit ceea ce cred despre legătura dintre generații.

Când vorbește despre familie, Serge Lebovici o numește arborele vieții. Acesta poate înflori dacă ramurile sale se dezvoltă în armonie. Arborele vieții constituie o veritabilă țesătură de legături intergenerationale ale istoriei familiei. Lebovici pune accent pe importanța transferului intergenerational, care implică valori, conflicte, amintiri, obiceiuri. Arborele vieții face posibilă reinterpretarea în prezent a trecutului pentru a găsi o narațiune care să dea sens viitorului.

George Vaillant este autorul mai multor cărți rezultate în urma unui studiu longitudinal privind dezvoltarea adultă, un studiu în care au fost urmărite peste 800 de persoane (selectate în adolescență) timp de peste o jumate de secol.

Reflectând asupra întregului ciclu al vieții adulte George Vaillant sintetizează mai multe valori pe care un om ar trebui să le atingă în timpul vieții, una dintre acestea fiind generativitatea. Generativitatea este plasată în ultima perioadă a existenței adultului, fiind definită ca deprinderea de a îndruma altruist generația următoare. Generativitatea reflectă abilitatea de a-și oferi sinele – desăvârșit prin dobândirea valorilor dezvoltării adulte – altora.

Persoanelor în vârstă trebuie însă sa li se ofere un teren fertil pentru a putea folosi generativitatea. Și cum mai bine se poate exprima aceasta, stau și mă întreb, dacă nu în cadrul familiei?

Deprinderea generativității, concluzionează Vaillant în urma studiului, a triplat șansele bărbaților și femeilor aflați la bătrânețe de a vedea această perioadă ca pe una a bucuriei și nu a disperării.

***

Plecând de la aceste idei (un pic idilice pentru unii) ne-am organizat în așa fel încât bunicile Soniei să fie prezente aproape zilnic în primul ei an de viață și să fie implicate în creșterea și îngrijirea ei. În plus, concediul meu de maternitate se limita la 20 de săptămâni, care cumulate cu o vacanța anuală de 30 de zile nu îmi permiteau să stau acasă mai mult de 6 luni, așa că ajutorul bunicilor era binevenit.

Pentru multe persoane din jurul meu combinația bunici-părinți-copil părea un cocktail incendiar cu potențial de explozie rapidă. Mulți prieteni au ascultat cu uimire planurile noastre și au clătinat din cap cu neîncredere la ideea reușitei lor.

Noi am rămas însă în continuare convinși că este o idee bună, că Sonia trebuia să intre într-o familie în care toate generațiile vor avea acces la ea și astfel, ea să ajungă să realizeze treptat importanța și rolul fiecăruia în constelația familiei extinse.

*******

 

Despre experiențele cu bunicii în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Leave a comment

Un gând despre &8222;Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?&8221;

Lasă un răspuns