„Nu vreau să fiu ca părinții mei!” – Motto-ul unei generații?

„Nu vreau să fiu ca părinții mei!” – Motto-ul unei generații?

Bunicii 3

Au trecut 7 ani de la nașterea Soniei și 6 de la nașterea lui Alexis (care încă nu s-a născut pe blog). Am trecut deja prin perioade furtunoase în relația cu bunicii, dar am reușit să navigăm bine și am rămas cu toții pe puntea aceluiași vas, acela al familiei extinse.

Relația bunicilor cu Sonia și Alexis s-a conturat treptat, cu baze solide, și a debutat cu accesul bunicilor la bebeluși. Treptat, pe măsură ce caracterul fiecărui copil a ieșit la lumină, s-au creat între bunici și nepoți mici alianțe și simpatii reciproce. Nu am împiedicat niciodată și nu am cenzurat relația dintre ei și nici comportamentul vreunuia față de celălalt. I-am lăsat pe copiii mei să înoate singuri prin lanul de emoții și comportamente ale familiei.

Așa reușesc să îl vad pe Alexis cum face față cu succes și natural autorității mamei mele. Sau să o vad pe fiica mea cum își seduce bunica paternă cu pasiunea ei pentru cumpărături. Îmi place diversitatea de comportamente și consider că întrucât nu voi putea pava drumul vieții copiilor mei, ci îi pot doar pregăti să meargă cât de bine se poate pe el, pornesc acest exercițiu de la micro-universul familiei.

***

Nu pot să nu remarc însă o trăsătură dominantă a generației noastre care se manifestă prin faptul că trăim în negare față de părinții noștri. „Nu vreau să fiu asemenea părinților mei!” este fraza pe care o aud cel mai des în jurul meu atunci când vorbesc cu alți părinți despre parentaj.

De ce suntem diferiți? De ce vrem să fim altfel? Cu ce au greșit ei și ce putem face noi mai bine?

Cred că suntem altfel în primul rând pentru că avem acces la sute de cărți privind psihologia copilului pe care le citim și din care ne inspirăm pentru a ajusta pe ici pe colo comportamente, pentru a deveni ceva mai adecvați, poate chiar mai buni, în acest job, vechi de când lumea. În plus avem ateliere de parentaj, grupuri pe rețelele de socializare, în care cerem sprijin, schimbăm opinii, ne ținem de mână emoțional cu alți părinți care se izbesc de aceleași probleme și se zbat în aceleași situații ca noi. Aflăm astfel că nu suntem singuri și asta ne ajută să trecem mai ușor prin momentele ceva mai sensibile.

Un alt argument (care este de fapt argumentul meu preferat, fiind absolventă de științe politice) este acela că trăim și ne creștem copiii în regimuri politice diferite. A fost o revelație pentru mine când am citit în cartea psihologului Rudolf Dreikurs, Cum să crești copii fericiți, despre oglindirea atmosferei statale în micro-universul familiei. Crescând într-un regim totalitar, care se impune prin forță, regăsim în mijlocul familiei aceleași reflexe, de oprimare, inhibare și lipsă a dialogului. În multe familii în comunism se trăia așa. Printre altele, bătaia apărea ca „ruptă din rai” atât în universul macro statal dar și în celula izolată a familiei.

Pentru noi, care trăim în democrație, libertatea de exprimare este o valoare cheie. Libertatea de exprimare apare și la cei mici. E ca și cum ei ar simți mediul democratic și s-ar exprima/comporta în consecință. Părinții îi ascultă. Se instalează astfel negocierea, medierea, respectul față de integritatea corporală a celuilalt, valori de bază ale societății democratice, care ajung să se reflecte și în sânul familiei.
Suntem altfel pentru că vremurile sunt altfel, iar ceea ce este sigur este că fiecare părinte își iubește copilul, numai că în condiții și contexte diferite exprimările nu sunt aceleași, ele diferă de la o generație la alta.

***

Mama mea este singura care mai poate povesti copiilor mei despre cum am fost eu când eram mică. Iar asta este esențial în formarea lor, în construirea fundamentului identității personale. Iar mama mea asigură astfel transferul inter generațional al lui Lebovici (vezi Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor? )

La fel, bunicii pot transmite episodic și mult mai relaxat valori esențiale, care au mai mult impact dacă sunt induse de ei, tocmai pentru că bunicii nu au stresul și responsabilitatea directă și permanentă a educării copiilor. Când fac asta dau dovadă de generativitatea descrisă de Georges Vaillant în cartea Aging well (vezi Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?). De fapt, dându-le acces la nepoți participăm și noi la instalarea generativității, o evoluție esențială și extrem de sănătoasă a ființei umane aflată la bătrânețe.

Dacă am tras niște învățăminte în anii ăștia este că nepoții au nevoie de relația privilegiată cu bunicii, dar și noi părinții avem nevoie de părinții noștri metamorfozați în bunici. Și avem mai ales nevoie să fim considerați egali ai părinților noștri. Suntem cu toții acum adulți și părinți, trecuți prin viață, iar fraza „orice vârstă ai avea pentru mine tot un copil ești” nu își are sensul și la vârsta asta este mai mult o insultă decât o justificare. Avem nevoie ca părinții noștri să fie empatici și să ne înțeleagă și nu să ne dea sfaturi. Sfaturile și instrucțiunile ne reduc iarăși la statului de copil, pe care nu-l mai avem și nici nu ni-l mai dorim.

Cu copiii noștri avem nevoie de spațiu și de timp. De spațiu să facem greșeli, chiar și sub ochii părinților noștri-bunici și de timp să ne dăm seama de greșelile noastre. De la părinții noștri avem nevoie de înțelegere. A fi bunic de succes pentru generația noastră înseamnă să duci o politică a neamestecului și a diplomației.

Eu și Max am devenit părinți acum 7 ani și am dobândit între timp ceva experiență. Am reușit să ne transformăm și să fim recunoscuți ca părinți și în ochii părinților noștri. Și asta a fost greu. A fost greu pentru că așa am observat cu toții un lucru deloc ușor de acceptat: caruselul vieții se învârtește și ieri eram noi nepoții, cu părinți și bunici care se țineau după noi. Azi suntem noi părinții, cu copii și bunici în jurul nostru.

Iar bunicii noștri nu mai sunt.

Ne-au rămas de la ei amintirile frumoase, un sentiment al identității, câteva urme genetice ce ne fac să îmbătrânim poate identic, un sentiment latent de nostalgie și palpitările aproape insesizabile ale unui legături emoționale care a fost cândva puternică, dar pe care timpul o stinge ușor, ușor.

Dacă vom avea noroc și vom rămâne în carusel mâine vom fi și noi bunici și vom avea propria noastră lecție de învățat de la copiii și nepoții noștri.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

 

 

Leave a comment

Lasă un răspuns