Povestea paharului de vineri seară

Povestea paharului de vineri seară

VIN

Prima beție din viața mea am avut-o prin clasa a VI-a când am prins o bere pe la bunică-mea, am băut din ea și am simțit cum gustul amărui îmi încrețește fruntea. Nu am mai luat și a doua gură, dar a fost destul ca să mă amețesc. Îmi aduc și acum aminte că încercam să merg drept și mă cam clătinam, așa că m-am culcat și mi-a fost bine.

Cred că întâmplarea asta mi-a fost o lecție bună pentru că  până în studenție nu m-am mai atins de nimic. Am început atunci, în iureșul examenelor din sesiune, să mai gust câte ceva, dar nu am făcut niciodată vreo beție. Cred ca nu îmi plăcea să beau sau poate preferam să dau banii pe altceva: cărți, haine sau rujul “1000 kisses”, care era tare la modă în vremea aceea.

Până pe la 30 de ani îmi mai turnam un pahar de lichior dulce seara și îl asortam cu un talk-show, de obicei cel al lui Marius Tucă.

De la 30 de ani încolo nu am mai băut dintr-un motiv foarte simplu: pentru o perioadă bună de timp am fost ba însărcinată, ba am alăptat, ba însărcinată, ba am alăptat, în ordinea asta și fix cu frecvența asta. Doi copii în doi ani consecutivi.  Printre poftele din sarcină s-a numărat desigur și un pahar de vin roșu ! Pe care nu l-am băut (vezi „O gazdă bună pentru bebelușul meu„).

Ei bine, situația a devenit ceva mai intensă după ce cei doi copiii și-au făcut apariția în casa noastră, iar eu eram debordată. Un pahar, două (și… stop !) de vin seara mă făceau să trec de la atmosfera de serviciu, la cea de job de seară, cu doi copii mici, ne-cuvântători, care mă solicitau în fiecare secundă. Lipsa de somn, uzura parentală, o șefă fără copii, răceli (ale mele, ale lor, ale soțului) toate deveneau pictate ceva mai în roz după ce îmi turnam un pahar de vin roșu. De fapt cu acest pahar reușeam sa fac mai multe lucruri în casă decât daca nu aș fi băut deloc. Era cumva o doză de energie, ca o poțiune magică din poveștile pentru copii.

Copiii au crescut și paharul de vin și-a pierdut importanța.

Acum am ajuns într-o perioadă când nu mai îmi place să beau. Sau poate nu mai am nevoie. Sau poate am băut destul. Cât alcool poate până la urmă să consume o persoană?

Am citit pe undeva că dacă obișnuiești să bei un pahar pe zi ești deja alcoolic. Ei, chiar așa să fie ?

Pentru mine este relevantă definiția dată de poemul național : “Merg pe gard de drum mă țiu, Uite mai beau un rachiu.”

Ups! Nu este așa, ci altfel (și nu am băut nimic, vă jur 😊) !:

“De la beat cârciumă vin,
Merg pe gard, de drum mă țin,
Merg cu subțioara-n pâine,
Nici un latră nu mă câine,
Și dacă totuși mă latră,
Eu arunc cu câini în piatră.”

De la o vreme beau doar un pahar de vin vinerea și poate unul sau doua sâmbăta. Și simt că aș putea să renunț și la ele. Dar parcă nu vreau. Să beau sau să nu beau e o întrebare la care vreau să revin tot timpul. A oscila, a ezita, a face o alegere e parte din viață.

***

De fapt cred că am ajuns un  “social-drinker”. Vinerea mă socializez cu soțul meu, la fel și sâmbăta. Îmi cam place. Alcoolul, băut cu moderație, mi-a fost un prieten drag în viață, atunci când am avut nevoie de el. Unele zile mi le-a făcut mai bune, unele feluri de mâncare mai gustoase, unele seri mi le-a pigmentat cu mai multă vervă pentru povestiri cu prietenele.

Cred că pot să spun liniștită că prima beție din viața mea, cândva în clasa a VI-a, a fost și ultima!

E vineri. Mă duc sa îmi pun un pahar! Noroc !

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Leave a comment

Lasă un răspuns