Despre învățământul online, despre limitele părinților, ambițiile copiilor și riscul de eșec

Despre învățământul online, despre limitele părinților, ambițiile copiilor și riscul de eșec

scoala acasa

Eu am un copil care funcționează online și altul nu. Sunt de vârste apropiate, dar învățătorii lor au abordări diferite. Din fericire coronavirusul ne-a prins cu copiii în ciclul primar. Mă gândesc mult la cei care au copii mai mari și la stresul celor care sunt în clase care au examene esențiale la sfârșit de an școlar…

Revenind la situația mea, pot să remarc că online-ul motivează foarte mult generația asta digitală de copii pe care îi creștem noi. Fiică-mea lucrează cu o fervoare nemaivăzută. În ritmul ăsta, riscă să ajungă în clasa a VI-a în două luni! Mă gândesc că entuziasmul o să-i scadă pe măsură ce accesul crescut la ecran (că na, e pentru teme!) devine obișnuință.

Băiatul meu, cu un an mai mic, țipă frustrat că vrea și el la ecran! El de ce nu lucrează online? Așa că stă cu fiică-mea și înregistrează tot ce face ea. În consecință se află și el la marele risc de a dobândi multe cunoștințe noi într-un timp foarte scurt :).

Cine știe, poate după pandemie mă văd cu ei direct la liceu!

Cel mic are teme pe hârtie. Așa vrea învățătorul lui, așa facem ! Ne trimite temele scanate pe toată săptămâna, noi printăm, copilul lucrează pe hârtie cu un entuziasm moderat, care pe măsură ce zilele trec tinde spre 0 absolut.

Cred că abordarea asta clasică a lecțiilor, în principiu, ar trebui să nu fie neapărat rea. În primul rând defavorizează mai puțin sau chiar deloc copiii care nu au (destule) calculatoare în casă. Am fost de asemenea informați că pentru cei care au nevoie, că temele copiilor se găsesc imprimate la școală. Deci dacă vrei neapărat să ai acces la teme, poți să faci rost de ele.

Noi între timp, ca părinți, am înțeles de ce nu am devenit învățători sau profesori și ne-am văzut limitele. Clar că a trebuit să preluăm mult din explicații și să compensăm pentru activitățile de la școală. Eu am devenit printre altele și profesoară de sport, iar soțul meu profesorul de matematică. Diviziunea muncii funcționează în termeni largi, dar ne arată că nu avem chiar disciplină și rigoare așa cum ne-am dori, în condiții de teleworking, ședințe online la job,  gătit, alergat la supermarket, curățenie și … (ce lux!) plimbat prin cartier cu trotineta.

Mama unui prieten de-al băiatului meu (nord-americancă de origine) e disperată că al ei copil nu are destule teme. Îmi scrie să mă întrebe ce cred. Noi două ne înțelegem bine pentru că, am ajuns eu la concluzia, mamele românce sunt mame elicopter, la fel ca cele din SUA. Suntem super implicate, nu știm ce înseamnă să fii relaxat când crești copiii, suntem veșnic ca niște militari în tranșee, gata să împuște tot ce mișcă și amenință bunăstarea puiului.

Îi înțeleg frustrarea, m-a măcinat și pe mine în prima săptămână chestiunea asta, după care am intrat în proces de osmoză cu națiunea în mijlocul căreia trăiesc și am împrumutat un kilogram de relaxare, cu care mă descurc.

Între timp, din câte îmi dau seama, mai marii școlii belgiene la care merg copiii mei, au ajuns la niște concluzii pe care ni le-au trimis într-un mesaj. Nu suntem obligați să facem toate temele, fiecare face ce poate, important este să profităm de acest timp cu copiii noștri și să fim sănătoși.

Ca părinți nu ar fi în ordinea firească lucrurilor să ni se transfere responsabilitatea corpului profesoral, citesc eu printre rânduri. Educația școlară și pedagogia adecvată este responsabilitatea statului, mă gândesc eu, punând în perspectivă de educație civică mesajul pe care l-am primit.

Vă puteți imagina ușurarea pe care am simțit-o după citirea acestui mesaj!

Fiică-mea chiar îi scrisese un email doamnei învățătoare spunându-i că unele lucrurile le-a înțeles din tot ce a lucrat, altele nu. A scris asta de la ea, n-am avut nicio contribuție narativă… Când am citit mesajul ei, m-am simțit în prag de eșec. Aoleu! Ce nu a înțeles? Ce am ratat? Erau întrebările care mi se învârteau prin minte. Acum, după mesajul în care am fost dezvinovățiți și în consecință eliberați, mă simt mai bine. Kilogramul de relaxare încă nu s-a epuizat.

***

Despre școala online pot să recunosc sincer că nu o apreciez. Și asta nu neapărat pentru că pune presiune pe noi ca părinți. Mai curând pentru că cei mici nu au nevoie de un ecran de care să stea lipiți robotic pentru a relaționa, pentru a învăța, pentru a progresa în viață. Copiii  au nevoie de comunitate, de prieteni, de reguli sociale pe care să le încalce, să învețe să le respecte, de limite pe care trebuie să le înțeleagă, de un contact uman mai larg decât cel limitat cu familia.

Funcția școlii este  în primul rând să îi transforme în cetățeni integrabili ca adulți în societatea complexă a zilelor noastre și abia în al doilea rând să îi umple până la refuz de ecuații matematice, formule chimice, legi fizice și date istorice.  Procesul de integrare socială, aș zice, se desfășoară în deplină complementaritate a școlii cu familia. La fel și cel educațional.

La vremuri de restriște e nevoie de măsuri adecvate! Se înțelege. Iar școala online sper să rămână o soluție pentru vremuri complicate, o alternativă la care să revenim strict când este nevoie.

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

 

Scrisoare către o altă mamă

Scrisoare către o altă mamă

Scrisoare mama piesa teatru

Draga mea,

Îți scriu deși nu te cunosc, în termenii sociali în care suntem obișnuiți să spunem că știm pe cineva. Cu toate astea am impresia că te știu, că știu ce gândești, ce simți, știu  cum ești și mai ales știu când îți este greu.

Spui că atunci când ai devenit mamă ai crezut naiv că o să-ți fie ușor. Că totul o sa fie că într-o fotografie unde toți zâmbim la unison, spunând “brânză” în limba engleza și că vom rămâne așa fericiți, până la adânci bătrâneți. Așa am crezut și eu…

Nu mă întreba cum, dar știu despre tine că ai crezut că relația cu partenerul tău va deveni mai solidă atunci când veți deveni părinți. Și că nu ai prevăzut că primii doi-trei ani de când apare cel mic sunt anii în care relația voastră va fi testată așa cum nu a fost niciodată. Și știu că atunci când ați văzut că puteți rezista împreună ai avut certitudinea că vă iubiți.

Mai știu că ai crescut cu ideea că trebuie să fii carieristă. Și ai tot fost, până ai născut. Și că după asta conceptul vag de echilibru între viața de familie și viața profesională a început sa îți dea târcoale. Și că ai cunoscut dezechilibrul. Și ai încercat să pui lucrurile în balanță  și că de multe ori ai eșuat. Și ai realizat că ai o nouă identitate, cea de mamă și că ai acum o carieră și acasă.

Și știu că ai fost curajoasă, aventuroasă, dispusă să iei riscuri și că acum nu mai ești așa. Ai devenit înțeleaptă, calculezi totul înainte, nu te mai arunci și nu te mai risipești în orice.

Ai pe umeri o mantie responsabilităților și o porți cu demnitate.

Și mai știu că îți este greu, că ai momente de vinovăție pentru că nu ai fost răbdătoare și că ai avut, ca un gest reflex, reacții pe care nu ți le dorești. Reacții pe care le respingeai la părinții tăi în copilărie.

Și știu că e greu să demantelezi moștenirea asta și că te lupți cu ea.  Și că încerci să  fii o altfel de mamă: ascultătoare, răbdătoare, diplomată și tolerantă.

Știu că nu mai ai timp pentru tine, că uiți de tine între toate micile activități care compun acum rutina vieții tale: ai de pus un biberon, de făcut o supă, de schimbat un scutec, de spălat alți dinți decât ai tăi  și câte și mai câte.

Și știu că te-ai tot stresat să scapi de toate kilogramele în plus de după sarcină. Că ți-ai privit îndelung pielea burții lărgite, ti-ai evaluat și reevaluat definiția frumuseții. Și că a trebuit să accepți că ai o altfel de frumusețe acum, aceea a femeii cu corp matern. Și că ai încetat să fii dură cu tine.

Mai știu că ai stat cu mâna o noapte întreagă pe fruntea copilul tău să vezi dacă mai are febra și că îți tremură inima de fiecare data când se împiedică, aleargă prea tare, stă în preajma unei mașini sau pleacă să ia autobuzul spre școală.

Și știu că atunci când îți vezi copilul zâmbind, tot ce am scris mai sus ți se șterge din minte. Și știu ca atunci când o să-ți spună “Mami, te iubesc!” o să îți dai seama că îți cresc aripi și poți să zbori cam pe unde vrei tu pe lumea asta. Și că asta e bine, că oricum ideea de concediu s-a cam disipat între timp.

Și știu că dacă vei primi și alte scrisori, vor fi atât de diferite și totuși atât de asemănătoare!

Ai grija de tine și scrie-mi despre tine.Când poți tu, când ai timp, nu te grăbi. Ești mamă!…

Ana Lodroman

(Textul este o contribuție la un spectacol de teatru despre maternitate, pregătit de actrița Alice Monica Marinescu)

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

***

Câștigătoarea tombolei este Alina Irina B. Vă mulțumesc pentru participare!

Un tratament facial pentru cititoarele blogului Etrangère Mère din Bruxelles. Tratamentul este oferit de cabinetul esteticienei Andreea Gheorghiu.

0m 0s
Condiție unică de participare: un like pe pagina Etrangère Mère.

This contest is no longer accepting entries.

 

Gânduri din timpul celei de-a doua sarcini…

Gânduri din timpul celei de-a doua sarcini…

Ilustratie ganduri a doua sarcina

Se spune că un bebeluș cunoaște vocea mamei încă de când se află în burtică.

Ei bine, acest al doilea bebeluș al meu (pe care imediat l-am numit “Bebe 2”) cunoștea probabil vocea mea, dar cu siguranță cunoștea și recunoștea vocea sorei sale mai mari.

Sonia ba urla lângă burta mea, ba îmi mai administra niște ghionturi, ca să mă satur că nu o las să facă tot ce își dorea, adică: să verse paharul de apă în pantofi, să tragă de fața de masă, să frece un capac metalic pe gresie, să desfacă o sticlă de parfum, să stingă și să aprindă repetitiv calculatorul, să deseneze pe perete și aș putea continua așa multe, multe pagini, fără să spun nimic nou pentru mămici.

La câte împunsături am primit din partea ei, am ajuns să concluzionez că prima bătălie inter-fraternă avusese deja loc înainte de nașterea celui de-al doilea bebeluș.

Până la a doua sarcina mă sculam în medie de două ori pe noapte, pentru că Sonia, ca mulți alți copii de un an, făcea controlul prezenței noastre lângă ea și dacă nu eram prin preajmă începea să plângă și nu se mai oprea până nu strigam “Prezent!” lângă patul ei.

Prin luna a șasea de sarcină, Bebe 2 mă trezea și el de cel puțin două ori… Nu, nu țipând, ci trimițându-mă la toaletă să îmi golesc vezica ce nu mai avea loc în abdomenul rotund sau dând-mi arsuri stomacale care mă făceau să mă trezesc tușind ca un măgar astmatic.

În ultimul trimestru de sarcină s-a adăugat un motiv în plus. Bebelușul efectiv bătea la tobă în burta mea de credeam ca găzduiesc un concert rock de proporții! În total mă sculam de 5 ori pe noapte. Nu credeam că se poate supraviețui astfel!…  Dar o mămică poate!

Pe măsură ce creșteam, am început să îmi pun următoarea întrebare:  oare câte kilograme poate să susțină o coloană vertebrală? În ultima lună a celei de-a doua sarcini am cântărit cel mai mult din viața mea.

Prima mea sarcină, acum externalizată, își dorea tot timpul să fie în brațele mele și avea și ea în jur de 12 kilograme. În total dacă mă suiam pe un cântar cu Sonia în brațe ajungeam în preajma unei greutăți ce se apropia de trei cifre.

Ei, au fost vremuri când aveam jumătate din acest amestec de kilograme, când eram silfidă, sportivă, rapidă în mișcări și, cine știe, poate chiar atrăgătoare. Acele vremuri nu sunt departe în timp, dar, o dată maternitatea instalată, ele păreau că se îndepărtează cu rapiditatea cu care kilogramele sarcinii se adăugau pe corpul meu.

A doua sarcină, deși la fel de ușoară ca prima sau poate chiar mai ușoară, a fost însă mai dificil de suportat. Oboseala acumulată, precum și îmbătrânirea cu un an puteau fi considerate motivele de bază.

Nu am fost printre gravidele care vedeau sarcina ca o perioada de beatitudine totală! Bucuria atingerilor micuțului meu bebeluș își păstra intensitatea, dar durerile de spate și arsurile de stomac mă făceau sa aștept cu nerăbdarea ziua nașterii.

 Mămicile știu toate astea! Să ai răbdare în ultimul trimestru de sarcină este o provocare!

Trecerea timpului este cert în avantajul mămicilor cu burtici. Săptămânile au trecut, greu, dar au trecut.  Spre deosebire de sora sa mai mare (vezi Bebelușul nu s-a întors, ce facem?) Micuțul bebeluș se orientase cu capul în jos, ca un adevărat scafandru și se pregătea pentru pasajul prin tunelul strâmt care avea să marcheze drumul său către lume.

 

***

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

’’It’s a boy!’’

’’It’s a boy!’’

CaptureM-am obișnuit cu corpul meu de gravidă. Rotunjimile devin din ce în ce mai pronunțate din nou (vezi „C’est une fille ! ” ) . Sânii cresc și abdomenul se lărgește într-o formă diferită. Să fie oare băiat?

În timp ce mergeam pe un hol din clădirea în care lucrez, o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată mă întreabă: „O să aveți un băiețel?” . „De ce credeți asta?”  o întreb plină de mirare. „După forma burții!” îmi răspunde ea zâmbind.

Chiar așa să fie?

A venit și ziua cea mare a ecografiei.

Ne decidem să participam cu mic, cu mare. De fapt nu prea avem încotro, Sonia are temperatură și poate să meargă la creșă, așa că, întrucât copiilor cu temperatură ridicată nu le este interzis să intre în sala de ecografie, vine și ea cu noi.

Nu este prea interesată de ecrane sau de persoanele noi din preajmă. Se uită uimită și ușor turmentată de boală la burta mea și la aparatul care aluneca de colo-colo pe pielea unsă cu gel.

“It’s a boy, no doubt about it!” strigă zâmbind doctorul meu britanic, iar eu zăresc pe ecran o puțulică, sau cel puțin îmi imaginez că umbra cenușie și un pic curbă ar putea fi asta.

Este băiat!

În mod bizar, prima imagine care îmi apare în minte este o proiecție în viitor, soțul meu și băiatul meu stând fiecare la calculatorul lui, jucând un joc în rețea.

Dacă plec de acasă își vor da seama de lipsa mea numai atunci când li se va face foame!

Îmi șterg imaginea din minte și o înlocuiesc cu gânduri mai plăcute. Voi avea un nou bebeluș de îngrijit în curând! Un băiețel! Îmi amintesc că o prietenă din copilărie mi-a spus cândva că eu sunt mai mult genul mamă de fată. Nu știu neapărat ce înseamnă asta, dar voi avea provocarea să fiu și mamă de băiat.

În următoarele luni avansez în greutate și am impresia că purtând în burtă un reprezentant al sexului opus, mă masculinizez și eu.

Nu știu de ce mi-a venit ideea să mă tund scurt… Mi-am propus să fac o schimbare. Întotdeauna când am fost tunsă scurt mi s-a părut că semăn mai mult cu fratele meu. Asta nu e neapărat rău, dar estetic îmi ia din feminitate! Haha! 🙂

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Al doilea bebeluș

Al doilea bebeluș

Ilustratie al doilea bebe

Am știut întotdeauna că dacă voi avea copii voi face nu unul, ci doi. A avea un frate sau o soră înseamnă a dezvolta toată viața o relație pe care poți să o ai numai cu o persoană cu care ai împărțit uterul mamei, ai trăit împreună în anii copilăriei și ai ascultat și te-ai revoltat în fața acelorași părinți.

Nu cred în expresia “ne avem ca frații” sau “ești ca o soră/frate pentru mine”.

Acest surogat relațional nu îl accept, nu cred că există. Un prieten îți este prieten, un frate îți este frate. Relațiile nu se pot confunda sau suprapune.

Îmi doream ca Sonia să poată avea o astfel de relație, iar noi, ca părinți, simțeam că ne putem dubla responsabilitățile.

Nu puteam lăsa timpul prea mult să treacă, ceasul meu biologic ticăia din ce în ce mai rapid. Dacă prima sarcină a fost obținută mai greu, o dată pus în mișcare, motorul a funcționat cu eficiență maximă. În consecință, când Sonia a împlinit un an, un mic embrion se ancorase vânjos în uterul meu.

O nouă sarcină, o nouă provocare, o nouă viață…

Din motive pe care nu le înțeleg, deși plănuisem totul, am fost luată prin surprindere.

Un nou bebeluș, după primul bebeluș! Mămică de doua ori! Oare cum o să fie? Cum va arăta viața mea? Ce se va întâmpla cu relația mea cu prima născută? Cum va reacționa Sonia? Cum ne vom descurca?

Avalanșa de semne interogative m-a urmărit timp de două luni, fără ca eu sa pot să mă lămuresc și să îmi formulez răspunsuri clare și să pot să îmi fac planuri.

Am decis să trăiesc pur și simplu. Să las povestea să se scrie de la zi la zi, iar eu doar să simt și să cresc…. Și am crescut precum Făt-Frumos! Cât creșteau alte gravide în două luni, eu creșteam în două zile! Sau cel puțin așa simțeam eu.

Același corp, o altă sarcină. Ei bine, fără grețuri și vărsături dimineața. Trebuia totuși să am o trăire. Și am avut! Mi-a fost frig, frig, foarte frig. Mă simțeam ca și cum aș fi trăit permanent înconjurată de țurțuri, în bătaia vântului rece, într-un spațiu nemărginit,  plin de zăpadă.

Este drept că am rămas însărcinată în ultima lună de iarnă, dar în casă sistemul de încălzire ne asigura o primăvară târzie. Nu puteam să trăiesc fără a fi înfofolită ca o gogoașă în curs de umflare. Încerc să aflu dacă are legătură cu sarcina. Găsesc pe un site (“Old wifes tales”) că e un semn că ar fi băiat.  Oare?

M-am obișnuit cu corpul meu de gravidă. Rotunjimile devin din ce în ce mai pronunțate din nou. Sânii cresc și abdomenul se lărgește într-o formă diferită. Să fie oare băiat?

În timp ce mergeam pe un hol din clădirea în care lucrez, o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată mă întreabă: “O să aveți un băiețel?” . “De ce credeți asta?”  o întreb plină de mirare. “După forma burții!” îmi răspunde ea zâmbind.

Chiar așa să fie?

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Eu și Max după 20 de ani de relație. O analiză !

Eu și Max după 20 de ani de relație. O analiză !

Nu vreau ca acesta să fie un articol în care să îi declar soțului meu cât de mult îl iubesc. Nu sunt adepta declarațiilor făcute public, puse pe rețelele de socializare. Nu sunt stilul meu.

De ce trebuie să strigi cu goarna afară, când poți să îi șoptești persoanei în cauză la ureche ?

Toamna asta împlinim 20 de ani de când suntem împreună. Am citit pe undeva că dacă treci de 15 ani de relație șansele să divorțezi scad vertiginos. Ei, noi am ajuns la 20 și sper ca de aici încolo să nu înceapă sa crească 😊 !

***

Dar să vă povestesc despre relația noastră și despre cum am rezistat împreună. Două decenii e mult și uitându-mă în jur observ că rezistatul asta pare un maraton pe parcursul căruia multe cupluri se pierd.

 De ce ?

 Pentru că nu mai suntem obligați de nimic să rămânem în mariaj. Cutume, norme, conservatorism, religie, presiune socială – toate s-au diluat și nu ne mai structurează comportamentul.

Suntem liberi!

Liberi să facem orice, oricând. Rediscutăm monogamia ca trăsătură definitorie (sau nu) a ființei umane, aflăm despre practica relațiilor poliamoroase.

În contextul ăsta nu pot să nu mă întreb despre cum va arăta viața amoroasă a copiilor mei! Dar despre asta vom vorbi poate altă dată.

Să revenim la oile noastre, sau mai bine zis la oaia mea!

***

Împlinirea celor 20 de ani sunt pentru mine un moment de reflecție și analiză. Cum am ajuns aici, ce etape am parcurs, ce urmează pentru noi?

În primul rând, dacă e să mă uit panoramic la relația noastră văd două căsnicii cu soțul meu. Fiecare dintre ele a durat un deceniu. După fiecare 10 ani am avut nevoie de o repornire.

Am început drumul mariajului cu încredere, prietenie și dragoste.

Când am împlinit 10 ani de relație am organizat o cină cu câțiva prieteni, unde am gătit feluri de mâncare sofisticate și am băut vinuri de prin țările pe care le-am colindat (vreo 20 și ceva fiecare și vreo 10 împreună). Unele dintre vinuri nu mai erau bune la gust, semn că nu se învechiseră bine. Fie strugurii nu fuseseră un soi bun, fie procesul de vinificare nu fusese corect aplicat, fie noi nu îl învechisem bine.

La fel este și o relație…

Ca să meargă trebuie în primul rând să alegi un soi bun. Și aici sunt adepta îndrăgostitului în doze, cerebral la început și pasional și nebunesc mai încolo. OK, ne iubim, am fluturi în stomac, magnetism, nebunii, amețeli, dureri de corazón.

Dar până la urmă este acesta omul cu care aș putea trăi o viață întreagă?

La 25 de ani am decis că este și având în vedere că am trăit 20 de ani împreună până acum, zic eu că nu m-am înșelat.

Apoi trebuie să construiești baza bine: un bun proces de fermentare, cu reguli frumoase și suple, cu construirea valorilor comune, a intimității, a încrederii.

Urmează condițiile de învechire și… aici e aici ! Că nu știi peste ce dai în viață !

Primii 10 ani la noi au fost presărați cu alergături după carieră, făcut un drum în viață, asigurarea unui job stabil, a unui echilibru financiar. Am petrecut un an împreună la New York, după care am decis să nu rămânem acolo, ne-am întors în Romania. La 2 ani am schimbat iarăși țara și doi ani mai târziu am decis să rămânem în Belgia. Ne simțeam europeni, bine primiți, într-un mediu în care am putea să ne integrăm ușor, rămânând încă aproape de casă și de familie.

Uitându-mă în urmă îmi dau seama că primul deceniu a fost mai ușor decât al doilea. Aveam energia tinereții, entuziasm, încredere și mult timp pentru noi.

Al doilea deceniu a pornit scârțâind. Eu nu rămâneam însărcinată. O problemă mică pentru omenire, dar mare pentru noi (vezi În sfârșit sunt însărcinată!)

A urmat presiunea vieții cu doi bebeluși născuți la un an și jumătate distanță, într-o țară străină, cu familia extinsă departe, cu timp puțin pentru noi. A trebuit să redefinim rolul fiecăruia în familie, să integrăm identitățile de mamă și tată, să alegem strategia cu care ne creștem copiii.

Eu numesc primii ani cu copiii „the dark ages”. Am cunoscut oboseala cronică, cearcănele adânci, disperarea atunci când un copil este bolnav, stresul și neînțelegerea la serviciu (vezi podcastul: Echilibrul dintre viața profesională și viața de familie). Cred că toate astea fac parte dintr-un pachet care te îndeamnă să evoluezi, să navighezi printre valurile vieții pentru a deveni o ființă umană ceva mai complexă și (ideal) mai puternică.

Nu am avut încercări prea mari, poate doar atâtea câte am putut duce. Dar, dacă lărgesc lentila și privesc panoramic, nu a fost ușor. Și, dacă lărgesc și mai mult zona la care mă uit, văd că tuturor celor din jurul nostru le este greu în perioada asta. Văd cupluri tensionate, unele destrămate, altele aflate pe calea înstrăinării, altele presărate cu burnout-uri și autodistrugere.

Acum, în prag de al treilea deceniu, îmi dau seama că avem nevoie de o repornire. Ce a intervenit între timp este îmbătrânirea. Un fenomen natural, insidios, în fața căruia suntem în negare.

Da, mai putem să facem multe, dar nu la fel, nu cu aceeași viteza și cu o memorie care este din ce în ce mai selectivă.

Eu nu mai sunt zvârluga de altă dată.

Iar el, s-a schimbat și el. Parcă în bine, aș zice. S-a mai copt, are părul grizonat, e ceva mai răbdător și mult mai matur decât acum 20 ani.  

Ce mai ai după 20 de ani de căsnicie e o imagină panoramică a trecutului. Vezi pe unde ai fost și poți să intuiești încotro te îndrepți.

Părerea mea este că intrăm într-o decadă privilegiată a vieții. Drumul nostru este așezat, trebuie doar să mergem pe el. De ce avem nevoie acum este de sănătate.

Reușitele noastre de până acum sunt copiii, profesiile, o casă și în curând….cred că vom avea și un câine!

Și sper sa va mai scriu despre asta și peste 10 ani 😉 !

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Constipația, o problemă după diversificarea bebelușului…

Constipația, o problemă după diversificarea bebelușului…

Ilustratie constipatie

Adaptarea aparatului digestiv la invazia de alimente poate înregistra blocaje. Asta era situația în care ne găseam noi după debutul diversificării (Prima linguriță cu hrană solidă a bebelușului. Emoții și reacții. și Trei întrebări și jumătate privind diversificarea bebelușului). Sonia mânca de zor, dar nu vedeam “căcuțul”. O problemă mică pentru omenire, dar cu amploare maximă pentru orice mămică.

În casa noastră s-a lansat și șlagărul “Unde e căcuțul? Unde l-ai ascuns?”, care a înregistrat o oarecare popularitate printre membrii familiei, fără rezultate imediate pentru Sonia însă…

Bebelușul nostru colecta mâncarea și nu îi mai dădea drumul! Ca orice mămică naturistă, voiam să evit tratamentele medicamentoase și să reglez problema apelând la soluții alternative.

Am strâns câteva sfaturi, care s-au transformat în “reguli de bază”:

  1. Bananele trebuie să fie coapte (coaja cu pete maro este indiciul că pot fi date fără probleme unui bebeluș cu constipație);
  2. Coaja fructelor ajută la purgație (mere, pere, prune, struguri);
  3. Amestecul de fructe trebuie fluidizat adaugând până la un pahar de apă în compoziția acestuia;
  4. Prunele, ananasul, perele, spanacul sunt alimente de bază în lupta împotriva constipației;
  5. Consumul de apă trebuie sporit în timpul zilei (cel puțin 120 – 130 de grame pe zi);
  6. Apa aleasă trebuie sa aibă o concentrație mare de magneziu.

În cazul nostru, regula numărul 6 a funcționat cel mai bine. Am identificat pe piață apa cu concentrația cea mai ridicată de magneziu și așa ne-am descurcat în toate situațiile. Între timp aparatul digestiv a început să își facă bine treaba, și când mai interveneau blocaje apa și magneziul ei erau la îndemână.

Hrana diversificată și laptele matern o făceau pe Sonia din ce în ce mai rotunjoară. La vârsta de 8 luni ajunsesem la un program destul de bine stabilit, de care eram mândră: dimineața la trezire alăptat, la ora 10 fructele, la prânz din nou alăptat, la ora 16 legumele, la ora 18 o scurtă repriză de lapte și apoi alăptatul de seară.

Bebe creștea!

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Avem nevoie de un kit de supraviețuire pentru femei! Și mai avem nevoie ca instituțiile să își vadă de treaba lor, pe care să o facă bine!

Avem nevoie de un kit de supraviețuire pentru femei! Și mai avem nevoie ca instituțiile să își vadă de treaba lor, pe care să o facă bine!

Ilustratie Alexandra

Eu locuiesc în Belgia, unde atunci când un individ suspect dă târcoale școlii, școala ne trimite o atenționare scrisă, pentru a fi vigilenți ca părinți. Am primit o astfel de scrisoare acum doi ani. Este drept că vorbim aici despre societatea belgiană, care a fost zguduită în profunzime de cazul Dutroux acum 23 de ani.

Eu cred că cei doi psihopați (Dutroux si Dincă) sunt comparabili, nu știu dacă societățile în care au apărut manifestă o forță comparabilă care să le ajute să evolueze, să repare și să salveze pe viitor.

Am înteles dintr-o declarație politică azi, a cuiva care a condus întregul sistem școlar în România (și asta nu doar pentru un mandat) că de vină de fapt sunt părinții fetei. Nu au învățat-o ce trebuia să știe! Să nu meargă cu ia-mă nene!

Țin să spun că în orașele și comunele din jurul  Buxelles-ului, tinerii merg adesea cu      ia-mă nene. Și asta chiar dacă există destule trenuri spre capitală, și chiar dacă există o cursă locală gratuită care are un orar generos. Tinerii fac asta pentru că ei nu au răbdare. Se grăbesc și nu poți să-i acuzi. Până la urmă toți ne grăbim, epuizați și veșnic pe fugă să ajungem seara cât mai repede acasă.

Personal iau adesea copiii ăștia și îi duc pe unde au nevoie, recunosc și pentru că îmi e teamă să nu încapă pe mâna vreunui nebun…

Ceea ce auzim astăzi din vârful piramidei educației naționale este: „Părinții sunt de vină!”. Nu direct, dar asta e ideea. Dacă se pleacă instituțional de la premisa asta, în România nu mai este nicio șansă…

Societatea românească  trece prin traume colective. Parcă numai prin traume. Tinerii din Colectiv, acum Alexandra și Luiza. Parcă ar fi nevoie de jertfa asta de trupuri tinere ca să înaintăm ca societate…

Sper să nu fie în zadar!

Am făcut o listă cu reguli de siguranță pe care le-am învățat de-a lungul vieții și pe care vreau să le transmit fetei mele (atașată mai jos). Mi-am făcut jobul de părinte și de blogger pe teme de parentaj.

Doamna A, dumneavoastră v-ați făcut temele?

Da, toți ne-am gândit că ar fi fost altfel dacă Alexandra și Luiza i-ar fi făcut o evaluare facială psihopatului și ceva în interior le-ar fi spus:  „Nu ești în siguranță! Nu urca! E periculos! Spune mulțumesc si închide ușa! Rămâi afară! O să mai vină cineva să te ia cu mașina, poate chiar o femeie!”

Totul ar fi arătat acum altfel!

Dar nu a fost așa. Alexandra și Luiza au avut ghinion. Și neșansa lor a continuat atunci când instituțiile statului s-au împiedicat în mentalități, incompetență și prostie și nu au reușit să le salveze.

Și eu m-am abătut de la reguli (și veți vedea în lista de mai jos). Până acum am avut noroc… Dar tot timpul am îndrăznit să sper că dacă ceva mi se va întâmpla, mai ales într-o țară UE, organizațional-instituțional mi se va sări în ajutor. M-am înșelat…

***

KIT DE SUPRAVIEȚUIRE PENTRU FATA MEA

 

Pentru fata mea la adolescență:

(sau ce am învățat ca femeie din experiență)

  • Nu mergi niciodată singură noaptea pe stradă. Dacă nu ai de ales, rămâi pe cât posibil pe străzi luminate.
  • Dacă simți că te urmărește cineva, rămâi în locuri publice.
  • Când te urci într-un taxi sau mergi cu ia-mă nene fă-i o evaluare facială șoferului înainte să urci. Folosește-ți intuiția! De multe ori funcționează al naibii de bine!
  • Urcă mereu în spate. Niciodată pe locul din dreapta al mașinii.

Din experiență spun că e o regulă bună: nu are cum să pună mâna pe tine, poți să ieși rapid din mașină în caz de ceva.

  • Dacă cineva se ia de tine pe stradă, nu intra în vorbă cu el. Treci mai departe. Nu e vorba de feminism aici. E vorba de supraviețuire. Trebuie să nu intri în conflict.

Hm! Recunosc, aici mai spun câte una dacă mai e lume pe stradă…

  • Dacă ești într-un tren și te găsești într-un compartiment gol, pleci de acolo și cauți un compartiment mai populat.
  • Nu intra cu un străin într-o clădire, cameră, spațiu închis oricât ar insista și orice ar spune.

Ce îi învăț pe copiii mei, pentru că îmi e teamă de pedofili

  • Nimeni nu are voie sa îi atingă în zonele intime.

Dacă cineva o face, trebuie sa îmi spună mie.

  • Să nu plece cu cineva necunoscut, nici dacă le oferă bomboane.
  • Dacă spun “mama sau tata sau bunica a zis…” – să întrebe care este codul și avem o parolă.

Pentru fata mea când va fi la job pentru a evita hărțuirea sexuală

(sau ce fac eu la serviciu)

  • Întotdeauna ușa șefului rămâne deschisa când intru în birou sau când el intră în biroul meu.

Spațiul în care lucrez se schimbă după metoo și încep să apară birouri de sticlă.

Pentru fata mea când va vrea sa meargă la demonstrații:

(sau ce am învățat când am luat gaze pe 10 august)

  • Că e bine sa îmi țin cât mai mult respirația.
  • Că pot ține un material textil la nas, ajută.
  • Că trebuie să fug spre zone deschise.

Nu cum am intrat pe o străduță mică și împreună cu alți disperați ca mine, de frică și gazați fiind am dărâmat un gard….

Pentru fata mea când va merge prin baruri și discoteci:

(sau ce am învățat în urma tragediei din Colectiv)

  • Când ești într-un spațiu închis, gândește-te conștient unde este cea mai apropiată ieșire.
  • De la prima scânteie, daca nu te pricepi să stingi tu focul, cel mai bine e să ieși.
  • Dacă focul se întețește, tine-ți respirația. O soluție este să avansezi pe genunchi, gazele toxice rămân sus.

Pentru fata mea dacă va merge în zone declarate periculoase

(sau ce am învățat în misiunile mele prin zone de conflict)

  • Dacă există o oră de consemn, trebuie respectată.
  • Daca asiști la o încăierare cu arme, pleci, nu caști gura, nu ești curios!
  • Mi s-a întâmplat în Teritoriile Palestiniene să îi văd pe unii luându-se la ceartă și în minutul 2 scoțând pistoalele. Am părăsit zona imediat. Fusesem instruiți să facem asta, ca să nu devenim victime colaterale.
  • Dacă ai un traseu de făcut, nu o iei pe scurtături, ci pe drumul indicat de agentul de securitate. Știe el ce știe!

M-am abătut de al aceasta regulă în Lagos, Nigeria… Nu a fost bine! Am dat peste un cartier în care nu puteam să ridicam capul de ce puteam să vedem în jur. Aveam cu noi un om cu armă. Dar nu ne simțeam în siguranță…

  • Daca ți se anulează zborul intern și ți se propune o altă linie aeriana, interesează-te să nu fie pe lista neagră.

Am făcut asta în Nigeria, am verificat compania și am luat alt zbor.

Am zburat cu avioane vechi în Congo (R.D. Congo), aici am riscat, dar nu aveam de ales…

Pentru fata mea când e risc de atac terorist

(sau ce am învățat după atacurile de la Bruxelles – locuim în Belgia)

Nu ai prea multe de făcut în fața unor astfel de atacuri…

Poți poate doar când iei trenul sau metroul să te urci din precauție în ultimul vagon.

Ce vreau să mai învăț?

Vreau să mai învăț cum să folosesc tehnologia actuală. Aplicații pe smartphone conectate la 112, urmărire GPS șamd.

***

Avem nevoie ca femei de un kit de supraviețuire. Mai avem doar să îl scriem negru pe alb. Îi invit cu mult drag pe părinți să contribuie. Pe șefii/șefele de instituții publice îi/le invit să își facă treaba!

 

***

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Prima linguriță cu hrană solidă a bebelușului. Emoții și reacții.

Prima linguriță cu hrană solidă a bebelușului. Emoții și reacții.

Ilustratie diversificare

Merg la doctor, cu o opinie formată despre diversificare (vezi și ”Trei întrebări și jumătate legate de diversificare”) și îi cer părerea. El se uită la Sonia pe toate părțile, își răsfoiește notițele lui și conchide: “Puteți începe cu un amestec de fructe. Nu pare un copil alergic și cred că va tolera foarte bine tot ce îi veți da. Începeți cu un amestec de fructe.”

A luat o hârtie, mi-a scris rețeta, a ștampilat-o și a notat data la care să îi dau bebelușului prima masă.

Am încredere în medicul pediatru, este un bărbat la cam 65 de ani și îmi place să mă gândesc ca unii dintre copiii pe care el i-a tratat au acum vârsta mea. Experiența lui îmi dă siguranță.

Studiez rețeta cu atenție și mă pregătesc temeinic pentru prima zi de hrană solidă. Cumpăr o farfurioară colorată și lingurițe de silicon (ca să nu îi rănească gingiile), aleg fructele coapte din gama bio.

Invidiez mămicile care pot merge la piețele din România și cumpăra fructe de sezon, proaspăt culese și care au mirosul și aroma pe care o știu din copilărie.

Din păcate în spațiul în care locuiesc chiar și gama bio din supermarketuri poate fi pusă ușor la îndoială pentru că fructele și legumele au perfecțiunea estetică, nu găsești picior de vierme prin ele, de miros și aromă, ce să mai zic!

Ca orice părinte din era digitală doresc să imortalizez momentul. Pregătesc aparatul, aranjez spațiul unde îi voi da prima linguriță, un întreg ceremonial. Citisem pe internet despre experiențele altor mămici și tătici care povesteau că totul poate fi un fiasco la nivel de reacție. Poți imortaliza un piciulică supărat pe prima linguriță.

Eram pregătită pentru asta!

Cu un festivism demn de importanța momentului prepar amestecul de fructe, plasez bebelușul în scăunelul de la căruț, pornim aparatul și Sonia primește prima linguriță. Toată familia așteaptă cu sufletul la gură reacția.

Ei bine, Sonia își schimonosește expresia feței în ceea ce demonstrează un dezgust total. Nu insist, totul se administrează progresiv în materie de diversificare, inclusiv cantitățile.

Sonia a mâncat 4 lingurițe a doua zi, 8 lingurițe în a treia zi, 11 lingurițe în a patra zi și ulterior un castronel întreg. Îi plăceau fructele, aproape în fiecare zi îi dădeam un fruct nou, iar Sonia era încântată.

După două săptămâni trecem și la legume.

Spre uimirea mea, Sonia a mâncat fără probleme și legumele. Brocoli, păstârnac, păstăi, cartofi, spanac – toate erau acceptate cu plăcere. După alte doua săptămâni am introdus o jumătate de gălbenuș de ou și apoi câte un pic de carne (pui, vită sau pește alb).

Ei bine, cum lucrurile nu sunt întotdeauna simple și cum nu ne-am confruntat cu alergii, a trebuit să avem o problemă, iar despre asta voi povesti în episodul următor.

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Trei întrebări și jumătate privind diversificarea bebelușului

Trei întrebări și jumătate privind diversificarea bebelușului

Foto diversificare

Nu mi-am pus niciodată problema atât de serios față de alimentație așa cum mi-o pun acum de când sunt mămică. Iar când am început să iau în calcul momentul diversificării bebelușului am întors chestiunea pe toate fețele, cum facem de altfel toate mamele cu fiecare moment ce ni se pare esențial în creșterea celui mic.

Așa am făcut cu alăptarea, cu suzeta, cu colicile, cu somnul bebelușului, cu hainele lui… Dar să nu mai pierdem vremea și să plonjăm în zona semnelor de întrebare:

1. Când începem diversificarea?

În zilele noastre recomandarea este să facem asta la 6 luni. La această vârstă bebelușul își poate ține corpul într-o poziție cât de cât fermă, ce îi poate permite ingurgitarea. În plus, sistemul lui digestiv este mai evoluat și pregătit pentru această etapă.

Printre sfaturile din bătrâni am găsit că un semnal pe care bebelușul îl dă că este gata pentru hrană solidă este când acesta se uită la părinții săi cum mănâncă, trage cu ochiul la mâncare sau chiar întinde mâna după câte o bucățică.

Decizia de a începe diversificarea se ia împreună cu medicul, în funcție de sensibilitățile copilului.

În cazul Soniei am început într-a șasea lună. Ea studia deja mișcările noastre în timp ce mâncam, se uita cu atenție la cum bem apă și la ce alegem din farfurie. În plus simțeam că mă seca de toate resursele de lapte pe care puteam să le produc, era în plină dezvoltare și corpul ei părea că cere mai multă alimentație.

2. Cu ce începem?

Sunt trei variante mari și late: fie cu fructe, fie cu legume, fie cu cereale.

Eu cred că aici discernământul mamei este important, sub îndrumarea atentă a medicului.

Personal am exclus din start varianta cerealelor, pentru simplul motiv că le-am încadrat la hrană procesată.

Am vrut să încep cu un produs în stare pură, cules din natură, cu un fruct sau o legumă. Aici am oscilat destul de mult.

2 și 1/2. Fructe sau legume? Cum este mai bine?

O teorie spune ca este mai bine sa începi cu legumele pentru că dacă începi cu fructele, bebelușul va îndrăgi gustul lor dulce și nu va aprecia apoi deloc legumele.

Pe de altă parte, am găsit într-un alt articol argumentul că, indiferent cu ce vei începe, bebelușul va prefera oricum fructele pentru că sunt mai dulci. Așa că m-am liniștit!

3. Începem cu un singur fruct/o singură legumă sau cu un amestec?

Se recomandă un debut cu un singur fruct sau o singură legumă, iar la două, trei zile alternarea cu un alt fruct sau legumă și tot așa.

Motivul pentru fructul unic sau leguma solitară este descoperirea posibilelor alergii.

Dacă dai copilului un amestec și are o reacție alergică nu poți identifica ușor la ce a avut alergie.

Leguma campioana pentru începuturi este morcovul, sucul de morcovi fiind administrat de la vârstă mică celor care nu tolerează niciun fel de lapte.

***

Despre cum am trăit noi primele episoade de diversificare în postarea următoare.

 

***

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman