Hăinuțele bebelușului: sfaturi pentru mămicile aflate la cumpărături

Hăinuțele bebelușului: sfaturi pentru mămicile aflate la cumpărături

Hainute 2

Am simțit multă liniște și bucurie când am ales primele hăinuțe pentru copiii mei. M-am orientat intuitiv în funcție de materiale, mărimi și culori. Le-am ales cu dragoste și încântare, dar fără pic de experiență sau discuții prealabile.

Cu timpul, așa cum am învățat și despre încălțăminte, am descoperit și în cazul hainelor detalii care merită luate în seamă atunci când facem primele cumpărături pentru bebeluș:

Care este mărimea potrivită pentru bebelușul din burtică?

Găsim hăinuțe de la mărimea de 48 de cm la 54 de cm pentru nou-născuți. Aș recomanda hăinuțe de la mărimea 52 in sus. Chiar daca bebelușul va măsura mai puțin, el va sta confortabil în hainele mai mari.  În plus, va crește rapid câțiva centimetri.

E nevoie la naștere de hăinuțe călduroase?

Bebelușul trece de la temperatura foarte ridicată din burtică la temperatura camerei, iar diferența este considerabilă. În spitalul unde am născut erau recomandate hăinuțele flaușate.

Bebelușul se va putea adapta cu ușurință la schimbările de temperatura la câteva zile de la venirea sa pe lume.

Care este ritmul de creștere al bebelușului si câte haine cumpărăm?

Primul rând de hăinuțe, cel de la naștere, îi va fi bun micuțului cam două, maxim trei săptămâni.

Următorul set de haine îi va fi bun cam până spre sfârșitul lunii a doua sau jumătatea lunii  a treia, depinde bineînțeles de ritmul fiecăruia.

Având în vedere ritmul de creștere ar fi recomandabil să nu cumpărăm multe haine pentru primele trei luni. În plus, bebelușul va primi multe cadouri de la rude și prieteni, așa că o parte din garderobă este asigurată!

Ce croială alegem?

 Pentru bebelușii de până într-o lună este foarte util ca hainele să se încheie în față. Asta face ca schimbarea bebelușului să fie mai puțin chinuitoare atât pentru mămica ezitantă cât și pentru bebelușul care nu își ține bine capul.

Body-urile parte peste parte sunt ideale în această perioadă. Cele care se trag pe cap pot fi folosite începând din luna a doua, când bebelușul este mai robust, iar mămica și-a mai depășit temerile.

Hăinuțele încheiate în spate sunt excelente începând cu luna a treia sau a patra, când bebelușul stă pe burtă și își poate ridica din ce în ce mai bine capul.

Până în luna a șasea este important să existe un acces rapid și lejer la scutec/pampers. Numărul scutecelor schimbate pe zi este destul de mare și evităm astfel necăjirea inutilă a bebelușului.

***

Alegerea de hăinuțe pentru bebelușul nenăscut, pentru bebelușul care crește cu o rapiditate uimitoare și mai apoi pentru copilașul care începe încet, încet să meargă, să alerge, să se trântească pe jos, să se păteze cu mâncare…este una dintre îndeletnicirile frumoase ale maternității. Se deprinde repede și lasă amintiri plăcute!

 

Un pachet de mărțișoare gratuite pentru cititoarele blogului Etrangère Mère

0m 0s
Ștefa Stroe este ilustratoarea blogului Etrangère Mère și o artistă care creează mărțișoare de un farmec aparte. În fiecare an o puteți găsi pe Ștefa la Târgul Mărțișorului de la Muzeul Țăranului Român. Anul acesta Târgul are loc în perioada 27 februarie – 3 martie 2019. Mai multe informații găsiți aici. Anul trecut mărțișoarele familiei Stroe au fost considerate a fi printre cele mai frumoase de la Târg. Mai mult decât atât, tot anul trecut, Codruța Kovesi a purtat un mărțișor cu un simbol al justiției realizat de ilustratoarea blogului Etrangère Mère. Pe Ștefa o mai găsiți si pe pagina ei de Facebook, unde îi puteți urmări creațiile. Vă invit cu drag să participați la tombolă în perioada 2 – 15 februarie! Se pot înscrie la tombolă mămicile din România și Belgia. Mărțișoarele sunt cele din imaginea de mai jos și vor fi decorate cu tradiționalul fir împletit cu alb și roșu, dar pot fi purtate și ca broșe. _________________________________________ Câștigătorul tombolei este domnul George Tauntaru. Felicitări! Mulțumesc tuturor pentru participare.

This contest is no longer accepting entries.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Hai să cumpărăm pantofiori și hăinuțe!

Hai să cumpărăm pantofiori și hăinuțe!

 

img_7828-1

Partea I: Pantofii celui mic – 8 recomandări de la o mamă care a pățit destule!

Sunt una dintre mămicile fashioniste! Îmi plac hainele și da, am fost crescută de o mamă care la rândul ei a fost preocupată de modă (atât cât se putea la vremea ei, în perioada comunistă). Noi, mămicile fashioniste de azi, avem o problemă diferită acum față de mamele noastre: dificultatea alegerii dintr-o puzderie nesfârșită de produse, unele de calitate, altele mai puțin.

Cu experiența dobândită ca mămică, vreau să vin cu câteva sfaturi orientative pentru cititoarele acestui blog.

Să începem așadar cu pantofiorii:

1. Respectă calitatea materialului

Inutil de spus că este preferabilă încălțămintea din piele. Dacă este din material textil, trebuie să privilegiem bumbacul sau lâna.

2. Nu fii tentată de cantitate

Am găsit la un moment dat un magazin cu o încălțăminte superbă la niște prețuri de vis! Cu lăcomie am selectat dintr-un foc trei perechi de pantofi doar cu un număr mai mare decât purta Sonia la momentul respectiv. Am ieșit din magazin plină de încântare și absolut convinsă că am făcut o afacere bună.

Peste o lună entuziasmul meu se transformase în dezamăgire și nu puteam să mă gândesc la colecția de pantofiori fără să oftez adânc!

Derularea evenimentelor a fost următoarea: Sonia a ajuns la numărul respectiv (21) într-o săptămână și a purtat acest număr fix 3 săptămâni! Abia a reușit să încalțe două dintre perechi, iar pe a treia i-am dat-o să o poarte prin casă, atunci când era aproape să îi rămână mică. Asta doar ca să mă asigur că a fost purtată!…

Trebuie să mă înțelegeți, era vorba despre o pereche superbă de balerini albi din bumbac, brodați cu flori albe, care se înlănțuiau elegant pe toată suprafața pantofului. Materialul era cusut mărunt pe o talpă delicată și ea tot de culoarea fulgilor de nea!

Iar Sonia a purtat acești conduri desprinși din basme prin bucătăria noastră, în timp ce trăgea de toate jucăriile pe care le găsea în cale, iar eu bombăneam diverse în legătură cu simțul meu afacerist.

3. Nu cumpăra toamna pentru primăvara următoare

O ispită greu de stăvilit! Tentația apare atunci când găsim ceva ce ne place mult. Ei bine, putem risca să nu obținem altceva decât irosirea unor sume de bani pe proiecții eronate.

Nu vom putea aprecia niciodată corect cam ce număr va purta la un anumit moment copilul și mai ales în ce anotimp se va întâmpla asta.

Poate motanul încălțat își permitea să poarte cizme în orice moment al anului, dar dacă ieșim din poveste ne dăm seama că trebuie să purtăm sandale vara, pantofi primăvara și toamna și cizme iarna…

Am căzut și în acest păcat și am cumpărat vara încălțăminte pentru toamna ce urma să vină. Când frunzele au început să cadă, pantofii erau încă mari. A venit iarna și încălțările nu se mai potriveau cu gerul și zăpada. În primăvara ce a urmat piciorul a crescut și pantofii deja nu mai erau buni.

Când mi-am dat seama că nu va ajunge să îi poarte pe afară, am pus-o pe Sonia să îi poarte prin casă, prin bucătăria noastră, în timp ce trăgea de toate jucăriile pe care le găsea în cale iar eu bombăneam diverse în legătură cu simțul meu afacerist.

4. Mergi cu copilul la cumpărături

Am crezut că pot merge la cumpărături fără Sonia, fără cărucior, doar eu, cu mâinile libere și gata să port pungile de cumpărături. Am măsurat piciorul, am luat un contur de talpă de la un pantof de-al ei și am plecat la vânătoare.

Nu m-am gândit că Sonia are un picior bombat și că nu toate modelele îi vin bine în înălțime!

Ce noroc că pantofii pot fi returnați în cele mai multe dintre magazine!…

5. Talpa trebuie să fie flexibilă

Condiție foarte importantă, mai ales în perioada în care copilul merge de-a bușilea și își flexează mult piciorul, mai ales în încercările de a practica mersul biped. Am luat la un moment dat o pereche rigidă, niște pantofi albi cu un vârf de culoarea fisticului, închiși cu o baretă clasică. Mă gândeam că aș putea să îi asortez la câteva rochițe, cu care să meargă la aniversările piticilor-prieteni.

Cu o talpă rigidă riscul pentru un copil care abia deprinde mersul este să se împiedice și să cadă des.

6. Glezna trebuie să fie susținută

Este un sfat din bătrâni, primit de la bunica și de la străbunica. Nimic mai adevărat! De fapt producătorii de încălțăminte caută, în general, să respecte aceasta caracteristică, cele mai multe modele existente pe piață sunt înalte, cu o baretă în partea de sus a labei piciorului, sau cu șireturi ce merg până mai sus de gleznă.

Din nou se caută stabilitatea piciorului copilului mic, în plin proces de învățare a mersului.

7. Pantoful trebuie să aibă un centimetru în plus în vârf

Sunt unele firme care fabrică pantofi pentru copii și care notează aceasta recomandare pe etichetă. O prietenă mi-a spus că la creșă i s-a subliniat cât de important este acest aspect. De fapt, piciorul copilului crește, câteodată foarte rapid, iar copilul nu știe să spună că îl strânge.

Un centimetru în plus asigură piciorului confortul necesar și îi dă o rezervă de creștere. Dacă nu putem palpa în vârf respectivul centimetru, o manieră alternativă este să împingem puțin piciorul copilului spre vârful pantofului. În dreptul călcâiului ar trebui să apară astfel un spațiu în care să poți băga degetul.

Riscurile unui pantof prea strâmt sunt rănirea degetelor sau chiar căderea unghiilor.

8. Alege culori neutre

Este o condiție estetică importantă, mai ales în cazul fetițelor cu rochițe de diverse culori, care cer, spre asortare, pantofi eleganți, ce reflectă gustul mamelor și pregătesc micile domnițe pentru cochetărie.

Întrucât o pereche de pantofiori de calitate poate să coste o mică avere,  putem alege să legăm cromatic un pantof alb, gri deschis sau bej la toate combinațiile de culori pe care le poate avea o rochiță. Dar aici nu vreau să insist prea mult! De gustibus!

***

Ca să concluzionez, nu pot spune decât atât: protejarea piciorușelor lor merită toată bătaia noastră de cap!

Spor la cumpărături și ne regăsim cu bine peste două săptămâni când voi adăuga pe blog un articol despre hăinuțe!

***

PS: Dacă aveți și alte sfaturi, vă invit să le adăugați în secțiunea comentarii de mai jos pentru mămicile care urmăresc blogul. Vă mulțumesc!

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Cum adormim bebelușul?

Cum adormim bebelușul?

Legănat

Metoda de adormire pe care am folosit-o a fost tradiționalul legănat pe picioare. Mi s-a părut inițial o metodă învechită și am încercat să găsesc alternative, dar nu am identificat niciuna care să meargă în cazul nostru.

Sonia avea un sistem nervos foarte alert în timpul zilei, iar seara avea crize de plâns ce se defineau ca “oboseala de la sfârșitul zilei”. Între stări de maximă energie ziua și colaps nervos seara nu prea știam cum să mă descurc, câteodată aveam impresia că bebelușul nu va mai adormi niciodată!

Legănatul pe picioare, așa cum făcea bunica (mi-o și aduc aminte cum îl legăna pe fratele meu mai mic) a funcționat. Nu numai că reușeam să o adorm pe Sonia în maxim 20 de minute, dar am putut să îi fac un program de somn, care până la vârsta de 1 an a constat în două reprize, una dimineața, de aproximativ o oră și una după-amiaza de maxim 2 ore.

Acest program de somn se încadra perfect cu mesele de peste zi, iar la vârsta de 9 luni aveam senzația că am un bebeluș model, cu o singură excepție bineînțeles! Sonia nu reușea să lege ciclurile de somn și după 40 de minute se trezea alarmată. Trebuia să fim în apropiere și să o liniștim, după care de cele mai multe ori adormea la loc.

Discutând cu prietene care aveau bebeluși, am aflat că această metodă nu este chiar la modă. Fiecare dintre ele prefera să facă altceva ca să adoarmă bebelușul – varianta era fie la sân, fie legănat în brațe. Recunosc că niciuna nu mi-a recomandat metodata „cry it out” (vezi Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out) ).

Legănatul nu pare să fie o metodă atractivă pentru generația noastră de părinți.

Se poate pune într-adevăr problema renunțării la el atunci când copilul crește. Mă și vedeam cu Sonia dependentă de acest obicei. Mi-o imaginam cum îmi cere pe la 4 ani să o legăn pentru că altfel nu adoarme.

Am găsit momentul prielnic să o fac să renunțe după ce a împlinit un an, când a trecut de la două reprize de somn pe zi la una singură.

Întrucât începuse să adoarmă foarte greu dimineața, am decis ca era timpul să schimbăm programul, așa că la ora prânzului adormea epuizată imediat ce o puneam în pat. Seara am stabilit un ritual de culcare, în care se juca în pat până ce își consuma toată energia.

Câteodată dura și câte o oră, dar mă înarmam cu răbdare, un termen care începe să aibă o altă conotație atunci când ești mămică. Încetul cu încetul, această oră de joacă sub ochii mei a devenit “momentul nostru”.

La al doilea bebeluș am folosit tot metoda legănatului pe picioare. Iar el a îndrăgit-o atât de mult încât a tot cerut să fie legănat până pe la 3 ani. Nu regret că am folosit metoda și nici nu am remarcat efecte secundare generate de ea. Aș putea spune chiar că o recomand. O tradiție din bătrâni, utilă pentru bebelușii noștri.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Doarme toata noaptea 2

La nouă luni bebelușul trece printr-o perioadă de dezvoltare motorie foarte intensă. Noaptea devine astfel un moment de repetiție, copilul aflându-se des într-un somn superficial, gata oricând să se trezească. Am observat-o pe Sonia semi-adormită încercând să meargă de-a bușilea în toiul nopții, având însă ochii închiși. Câteodată, dacă o mângâiam un pic, se culca la loc. Altădată nu.

Bebelușul meu nu dormea încă toată noaptea. Și asta după ce încercasem metoda cry it out (vezi Bebelușul… Doarme toată noaptea? ). Nopțile mele erau grele, cu multe treziri, iar zilele erau și mai grele, cu muncă și alergătură la job și cu coordonarea a tot ce aveam acasă. Ajunsesem (iarăși) într-un moment de epuizare.

La capătul puterilor am cerut sfatul medicului. Pe pediatrul nostru îl apreciez mult. Are peste 65 de ani, o experiență vastă și o abordare profesionistă. Mă sfătuise cu răbdare și tact în toate momentele de panică pe care le trăisem în primele nouă luni de viață ale Soniei. Nu mă confruntasem pană atunci cu diferența culturală dintre noi.

El, educat și desprins din această parte occidentală de lume, mi-a spus următoarele: “Il faut laisser le bébé assumer sa solitude!” (Trebuie să îl lăsați pe bebeluș să își asume singurătatea!). Și mi-a explicat că nu ar trebui să mă duc noaptea la el, să îl las să plângă și lucrurile se vor rezolva astfel.

Mă întâlneam iarăși cu metoda cry it out, de data asta în variantă francofonizată. Fraza rostită de doctor mi-a produs însă un șoc. Nu analizasem pană atunci ce presupunea această metodă în esența ei.

Singurătatea și asumarea ei!

Ca o avalanșă, o grămadă de semne de întrebare mi-au năpădit gândurile. Oare nu cerem prea mult totuși de la un bebeluș? De ce este dificil pentru ființa umană să își asume singurătatea? Oare eu ca adult am reușit? Nu prea cred… Mie însămi îmi este greu să dorm singură. Știu celibatari care dorm cu un cățel sau cu o pisică în pat.

Doctorul a continuat: “Dacă nu veți face asta, veți sfârși cu bebelușul în patul părinților!”. A rostit aceste cuvinte pe un ton ce sugera ca aș fi ajuns, în acest caz, într-o situație de maxim eșec.

O prietenă îmi spune că în Franța o statistică arată că în jur de 40% din populația adultă este formată din celibatari sau indivizi care locuiesc singuri, chiar dacă sunt într-o relație. Ei bine aceste ființe au reușit, îmi spun eu. Și-au asumat solitudinea, probabil încă din fragedă pruncie!

Ce fel de adult îmi doresc să cresc? Un viitor celibatar?

„Fac toate greșelile din manual! Copilul doarme cu noi în pat!” îmi spune o altă prietenă care are un copil cu un an mai mare decât Sonia.

„Sunt hoți și șantajiști !”– mi se mai spunea din stânga sau din dreapta, raportat la dorința copilului de a fi în brațele părinților lui.

***

Ca în orice și în experiența creșterii copilului greșelile sunt inerente. Eu consider ca am greșit folosind metoda cry it out. Cred că asta a marcat-o pe Sonia, care până pe la vârsta de 5 ani s-a trezit aproape în fiecare noapte și m-a căutat prin casă.

La al doilea bebeluș (care nu s-a născut încă pe blog) eram pregătită să am nopți nedormite. Și am avut. Multe! Dacă mă uit în urmă însumez aproape 5 ani de nopți fragmentate. Cu timpul m-am obișnuit. Am înțeles că toate astea vin la pachet cu copilul. Poate că nopțile nedormite mi-au desenat riduri noi pe chip sau poate ele au apărut o dată cu vârsta. Poate somnul insuficient mi-a împuținat numărul de neuroni și mi-a redus viteza sinapselor sau poate de vină pentru toate astea este tot vârsta. Nu știu exact.

Dar ce știu este că a crește copii însemnă să uiți de tine și de confortul tău și să te dedici unor omuleți care s-au desprins din tine și pe care îi ajuți – cu toate resursele pe care le ai – să crească.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de sacrificiu transformată adesea în reproș de părinții dintr-o altă generație. Dar dacă ne uităm în esența sentimentului de dragoste, undeva adânc, în compoziția lui moleculară, există o doză inerentă de sacrificiu, pe care cred că trebuie să o asumăm conștient și cu modestie.

Și mai cred că nu este nimic greșit în a alina bebelușul de fiecare dată când se trezește noaptea. Sunt de părere că un bebeluș nu este capabil de șantaj emoțional. Este doar o etichetă pe care o punem în mod superficial. Un bebeluș are nevoie de dragostea celor din jur, nevoie pe care o avem toți, chiar dacă adesea suntem în negare.

***

După discuția cu doctorul am decis să răspund cu tărie de fiecare dată când eram întrebată : “Nu, bebelușul meu nu doarme toată noaptea! Și nu am o problemă cu asta! Mă duc la el de câte ori este nevoie!” Și am găsit forța să înfrunt toate privirile suspicioase, să ignor toate comentariile tendențioase și să elimin sentimentul de vinovăție.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

Doarme toata noaptea

O chestiune care a stârnit controverse în familia mea a fost cea a somnului, mai ales cea a somnului nocturn al bebelușului. După lunga noapte a primelor două luni de viață, bebelușii încep, unii mai devreme, alții mai târziu să intre într-un ritm diferit de somn, distingând noaptea de zi.

“Doarme toată noaptea?” era întrebarea obsedantă pe care o primeam din toate părțile. Răspunsul meu a fost tot timpul altul în funcție de vârsta bebelușului. Sonia a fost un bebeluș mai somnoros decât alții, care prefera dormitul suptului, (vezi Avem o sincopa în alaptare) dar lucrurile nu au rămas așa.

La două luni dormea toată noaptea. Adormea la ora 9 seara și se trezea la 6 dimineața, cu exactitatea unei alarme de ceas. Ritualul de adormire la ora 9 i-a fost indus de noi și chiar cred că fiecare părinte își poate fixa ora la care culcă un bebeluș, pornind de celălalt ritual, cel al băiței. (vezi A aterizat bunica! Panică sau relaxare?)

Eram foarte mândră de somnul nocturn neîntrerupt al Soniei și mă consideram norocoasă că am un bebeluș care a deprins regulile somnului. Lipsa mea de experiență nu îmi permitea sa întrevăd ce va urma pentru mine și pentru noi ca familie pe această temă.

La 6 luni Sonia a început să se trezească peste noapte, câteodată având chef de joacă, altădată adormind imediat cum mă vedea că apar lângă pătuțul ei. Momentul a coincis cu reîntoarcerea mea la serviciu. Poate că neliniștea creată de absența mea din timpul zilei se reflecta într-un somn dificil în timpul nopții.

Încercând să găsesc soluții am dat și peste metoda “cry it out”, cea a lăsatului să plângă până când bebelușul obosește și adoarme epuizat. Metoda are două variante:

a) părinții vin la patul copilului, încearcă să îl liniștească spunând-i că totul este în       regulă, el trebuie să doarmă întrucât e noapte, dar nu îl iau în brațe;

b) copilul este lăsat să plângă fără ca părinții să vină lângă el.

În luna a opta, după două luni de la trezirile nocturne, epuizați de nopți nedormite și de ritmul de job de peste zi, am decis să încercăm metoda “cry it out”. Sonia a plâns o noapte, două, trei, cam maxim 15 minute la fiecare episod de trezire.

Au fost nopți grele pentru mine. Mamele sunt mult mai afectate, mult mai stresate de plânsetul copilului. E ca și cum în matricea noastră genetică am fi codate cu un receptacul care absoarbe sunetul și declanșează o neliniște puternică. Am rezistat (deși am simțit că este contra naturii) și am rămas adepta metodei, care după primele 3 – 4 nopți și-a arătat roadele. Sonia a început din nou să doarmă toata noaptea!

Eram fericită! Metoda funcționase! Viața părea diferită, soarele strălucea mai prietenos, optimismul își făcea încetul cu încetul locul în corpul meu hămesit de lipsa somnului și chinuit de epuizare.

Dar miracolul a durat o lună!

***

(Despre ce cred acum despre metoda „cry it out”, des folosită în zona în care locuiesc, voi povesti în episodul următor)

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Se instalează colicile! Sfaturi din bătrâni sau medicație?

Se instalează colicile! Sfaturi din bătrâni sau medicație?

Episod colici

La un moment dat am auzit o chemare ascuțită a puiului meu care tocmai împlinise două săptămâni. Am observat că țipetele îi erau mai nervoase decât de obicei, iar corpul i se crispa. Verdictul mi-a apărut clar în minte: apăruseră colicile!

Bebelușul meu nu era unul plângăcios. Asistentele pe care le întâlnisem în spital îmi spuseseră că, în general, cam un copil din cinci este mai agitat, plânge mai mult, are nevoie de mai multă atenție. Eu aveam un bebeluș dintre cei patru rămași, poate chiar pe cel mai somnoros dintre ei.

Îmi învățasem deja lecția ca atunci când plânge să verific dacă:

1. trebuie schimbat,
2. îi este foame,
3. este obosit și ar trebui sa doarmă.

Sonia la sfârșit de zi intra într-o stare de nervozitate teribilă, o spirală din care nu ieșea până când, cu greu, reușea să adoarmă. Citisem că, la naștere, bebelușii sunt niște ființe umane încă neterminate. Adaptarea la viață și evoluția spre maturitate sunt presărate cu episoade și etape pe care le descopeream treptat.

Pentru un bebeluș o zi întreagă este extrem de obositoare, iar sistemul lui nervos, neterminat și el, trage semnalele de alarmă atunci când este supraîncărcat. Dar țipetele și crisparea Soniei se petreceau în miezul zilei și nu puteam să aplic oricât aș fi vrut teoria oboselii. Mai ales că nu reușea deloc, deloc să adoarmă! Sunt sigur colicile? Mă întrebam speriată să nu care cumva să greșesc.

Un alt sistem neterminat este cel digestiv. Intestinul gros, responsabil cu strângerea gazelor din burtică este incapabil să își îndeplinească menirea la o vârstă atât de mică. În consecință gazele se acumulează, micile particule nu pot fi reunite și de aceea în primele săptămâni de viață, mica ființă proaspăt apărută pe lume poate să ajungă să sufere teribil din această cauză.

Am căutat în primul rând să văd care sunt sfaturile din bătrâni. Am vrut cu orice preț să evit medicația! Am băut așadar ceai de chimen și anason. Logica fiind că proprietățile acestor plante se transferă în lapte și de aici rezolvarea problemei bebelușului. Citisem si despre ce am voie să mănânc când alăptez (vezi Ce mâncăm când alăptăm? )

Am băut cu nădejde cam 2 litri de ceai pe zi, dar singurele gaze strânse au fost cele din corpul meu, în cazul bebelușului nicio ameliorare.

O prietenă mi-a povestit că știa pe cineva care a născut în Africa sub-sahariană care îi spusese că acolo nu s-a auzit de colici!

– Poate e o chestiune de rasă, mă trezesc că spun eu cu naivitate.

– Nu, nu, îmi răspunde ea, știu pe cineva de rasă albă care a născut acolo, ambii părinți fiind albi și copilul nu a suferit de colici.

Încerc să găsesc o explicație, sperând că o pot aplica și în cazul nostru. Nu trăim în Africa sub-sahariană, dar poate reușesc să imit ceva! Găsesc o observație care a intrigat mult timp etnologii care au studiat legătura între frecvența meselor și problemele digestive ale sugarilor.

În deșertul Kalahari din Africa, în cadrul unor triburi nomade, mamele nu numai că au obiceiul de a-și alăpta bebelușul timp de doi ani, de altfel ca peste tot în Africa neagră, dar frecvența alăptărilor este absolut uimitoare, respectiv la fiecare 15 minute în timpul zilei. Sugarii cresc normal, nu au colici și nici nu regurgitează!

Aș putea oare să fac asta? Hm!… Am ezitări… Sonia are deja un program oarecum stabilit de alăptare (vezi Avem o sincopă în alăptare. Continuăm? Reușim?). Parcă nu mă tentează să îl schimb și să încerc varianta africană, oricât de atractivă ar părea. Mă decid să las pe seama etnologilor dezbaterea, aleg să merg pe o variantă care să fie congruentă cu spațiul cultural în care îmi cresc copilul.

Tot răsfoind articole și cărți mă mai întâlnesc o dată cu lumea africană. Aflu că Françoise Angrand, o autoare care a călătorit mult prin lume, concluzionează într-un articol că în Africa, în India, precum și în unele țări din America Latină, bebelușii se află în permanență în contact cu pielea cuiva. Ei nu sunt puși în pătuțuri, căruțuri și leagăne, ci trec din brațe în brațe pe tot parcursul zilei, chiar și al nopții. Nu ajung să fie răsfățați, cum tindem să credem în lumea noastră, ba chiar devin mai devreme independenți. Explicația nu are nicio legătură cu colicile, dar mă face să mă întreb dacă Sonia nu începe să aibă nevoie de mai multă atenție din partea mea.

Adesea plânsetul bebelușilor poate fi explicat, poate greșit, prin colici. Interpretez eu bine plânsetele bebelușei? Poate mă înșel… Și totuși nu cred că mă înșel! Intuiția mea de mamă (chiar cred că există așa ceva) îmi spune că sigur sunt colicile. Încordarea corpului ei este un indiciu.

Exasperată de plânsetele celei mici și fără să găsesc o soluție salvatoare în lecturile mele, am luat drumul cabinetului medical și al farmaciei. Aici salvarea noastră a purtat următorul nume: simeticonă. Și ea a făcut într-adevăr minuni. Prospectul descria, parcă pentru mamele îngrijorate, cum că substanța nu dă dependență, ea intră în corpul bebelușului, își face treaba și este eliminată apoi rapid și ușor.

Ezitarea cu care o mamă introduce un medicament în corpul pur și hrănit numai cu lapte al bebelușului ei mi se pare lesne de înțeles. Am cumpănit mult până să îi dau Soniei primul medicament. Aș fi vrut să evit asta, dar nu am putut. Trebuia să o calmez pe ea și în același timp să mă liniștesc și pe mine.

Diagnosticul care a fost dat de doctor era că bebelușul avea colici. Nu greșisem. Să poți să decodezi intuitiv semnalele unei ființe atât de mici și necuvântătoare, fără să ai educația și reflexele unui medic, a fost pentru mine un episod care mi-a consolidat încrederea de sine ca mamă. E un pas nesemnificativ dacă îl privești din afară, dar pentru o mamă înseamnă mult.

***

Treptat, intestinul s-a maturizat și la opt săptămâni nu am mai avut probleme. Uf! Am scăpat!

Încetul cu încetul mi-am dat seama că totul devenea mai ușor, bebelușul dormea mai mult, nu mai alăptam la fel de des în fiecare noapte. Iar crizele de plâns crispat se potoliseră. Sonia creștea!

Dar asta nu înseamnă ca lanțul provocărilor se oprise aici!… Dormeam și noi mai mult, dar nu chiar toată noaptea….

 

Despre somnul bebelușului în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Bunicii

Relația cu soțul meu se învârtea în jurul a unui deceniu în momentul în care Sonia a apărut pe lume. Trecerea timpului a așezat și consolidat relațiile cu părinții lui, cu mama mea, cu fratele meu și sora lui. Ne cunoaștem toți destul de bine, nu ne mai evaluăm aspru defectele și ne apreciem calitățile.

Ne-am obișnuit unii cu alții și ne acceptăm așa cum suntem. În plus, faptul că stăm la 2400 de km distanță de orașul natal impune o anumită abordare a relațiilor, pe care aș rezuma-o ca un dialog cald și regulat pe care îl avem cu familia. Distanța ne face să evităm toate tensiunile și intruziunile care chinuie alte familii.

Apariția Soniei ne-a făcut însă să regândim relațiile cu familia extinsă. Dintr-o dată ni s-a părut că suntem insulari vizavi de nucleul familiei, prea îndepărtați de casă și străini în spațiul în care trăim.

Am devenit rapid adepta ideii că un copil nu se naște numai într-un cuplu ci într-o familie, unde are bunici, mătuși, unchi, verișori și verișoare. Toate aceste relații afective îți definesc în timpul copilăriei identitatea și îți dau tot suportul afectiv de care orice ființă umană are nevoie.

Cu cât ai relații mai sănătoase și mai afectuoase în familia ta extinsă, cu atât îți este mai ușor să te definești și să îți răspunzi unor întrebări mai târziu. Ca orice familie, avem și noi, în spațiul mai larg al acesteia conflictele și blocajele noastre.

Consider însă că răcirea sau întreruperea unor relații cu un membru sau mai mulți ai familiei aduce traume care sunt greu de vindecat. Mi-am dorit și îmi doresc pentru copiii mei o relație pozitivă cu familia lărgită, mai ales cu bunicii.

Cred că relația cu aceștia este una privilegiată, o relație imposibil de substituit. Bunicii au timpul și posibilitatea să fie afectuoși, să își răsfețe nepoții și să îi educe într-un fel unic, relaxat și experimentat, care nu poate fi și nici nu trebuie să fie comparat cu cel al părinților. Sigur există și excepții, dar în relațiile bunici – nepoți pe care eu le cunosc dragostea și timpul petrecut împreună îmbracă forme speciale.

Teoretizând, autori precum Serge Lebovici (psihiatru francez) si George Vaillant (psihiatru american) dau nuanțe, în cărțile lor, discursului despre familia extinsă, într-un mod care mă convinge că nu e greșit ceea ce cred despre legătura dintre generații.

Când vorbește despre familie, Serge Lebovici o numește arborele vieții. Acesta poate înflori dacă ramurile sale se dezvoltă în armonie. Arborele vieții constituie o veritabilă țesătură de legături intergenerationale ale istoriei familiei. Lebovici pune accent pe importanța transferului intergenerational, care implică valori, conflicte, amintiri, obiceiuri. Arborele vieții face posibilă reinterpretarea în prezent a trecutului pentru a găsi o narațiune care să dea sens viitorului.

George Vaillant este autorul mai multor cărți rezultate în urma unui studiu longitudinal privind dezvoltarea adultă, un studiu în care au fost urmărite peste 800 de persoane (selectate în adolescență) timp de peste o jumate de secol.

Reflectând asupra întregului ciclu al vieții adulte George Vaillant sintetizează mai multe valori pe care un om ar trebui să le atingă în timpul vieții, una dintre acestea fiind generativitatea. Generativitatea este plasată în ultima perioadă a existenței adultului, fiind definită ca deprinderea de a îndruma altruist generația următoare. Generativitatea reflectă abilitatea de a-și oferi sinele – desăvârșit prin dobândirea valorilor dezvoltării adulte – altora.

Persoanelor în vârstă trebuie însă sa li se ofere un teren fertil pentru a putea folosi generativitatea. Și cum mai bine se poate exprima aceasta, stau și mă întreb, dacă nu în cadrul familiei?

Deprinderea generativității, concluzionează Vaillant în urma studiului, a triplat șansele bărbaților și femeilor aflați la bătrânețe de a vedea această perioadă ca pe una a bucuriei și nu a disperării.

***

Plecând de la aceste idei (un pic idilice pentru unii) ne-am organizat în așa fel încât bunicile Soniei să fie prezente aproape zilnic în primul ei an de viață și să fie implicate în creșterea și îngrijirea ei. În plus, concediul meu de maternitate se limita la 20 de săptămâni, care cumulate cu o vacanța anuală de 30 de zile nu îmi permiteau să stau acasă mai mult de 6 luni, așa că ajutorul bunicilor era binevenit.

Pentru multe persoane din jurul meu combinația bunici-părinți-copil părea un cocktail incendiar cu potențial de explozie rapidă. Mulți prieteni au ascultat cu uimire planurile noastre și au clătinat din cap cu neîncredere la ideea reușitei lor.

Noi am rămas însă în continuare convinși că este o idee bună, că Sonia trebuia să intre într-o familie în care toate generațiile vor avea acces la ea și astfel, ea să ajungă să realizeze treptat importanța și rolul fiecăruia în constelația familiei extinse.

*******

 

Despre experiențele cu bunicii în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Masajul bebelușului și o consultație la ONE

Masajul bebelușului și o consultație la ONE

ONE

După o săptămână de la ieșirea din spital am primit un telefon de la o reprezentantă a unei organizații pentru creșterea copiilor (ONE- L’Office de la Naissance et de l’Enfance) care m-a felicitat pentru recenta naștere și m-a invitat la o consultație gratuită la sediul lor.

Mi s-a explicat că medicii pediatri ONE oferă consultații, pot face vaccinurile obligatorii și pot pune diagnostice, dar nu pot da rețete. Toate serviciile organizației sunt gratuite. Pentru rețete și tratamente trebuie însă să merg întotdeauna la un cabinet pediatric obișnuit.

Am acceptat încântată propunerea lor. Întreaga conversație mi s-a părut extrem de politicoasă, iar interesul pentru copil al unei organizații ce monitorizează dezvoltarea micuților m-a impresionat.

Primisem de la spital un caiet ONE, în care va fi înscrisă evoluția medicala a copilului pana la 12 ani. Denumirea organizației nu îmi era străină, dar nu știam că au o căutare activă a copiilor, însoțită de explicații și oferte de consultații.

Fac câteva investigații și aflu că organizația a fost înființată în timpul Primului Război Mondial, pentru a asigura hrana copiilor și pentru a lupta împotriva mortalității infantile. Activitatea sa a fost reglementată prin legea din 5 septembrie 1919, iar organizația s-a dezvoltat și s-a adaptat permanent la necesitățile societății belgiene de atunci încoace.

În timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu, deși autoritatea germana (care ocupase Belgia încă din 10 mai 1940) interzisese prezența copiilor evrei în centrele de consultație, organizația a salvat peste 3000 de copii printr-o activitate clandestină ce presupunea îngrijirea acestora în “coloniile pentru copii retardați”.

În prezent, într-o perioadă de pace și echilibru social, scopul principal al organizației este ca orice copil din Belgia să poată beneficia gratuit de un minim de asistență medicală. În plus, ONE monitorizează creșele de stat și stabilește regulile lor de procedură.

La câteva zile după conversația telefonica merg cu bebelușul la sediul organizației. Nu intru bine în hol, că două asistente zâmbitoare mă și întâmpină vesele, o salută pe Sonia și îmi propun ca înainte de consultație să învățăm tehnica masajului bebelușului.

M-am alăturat imediat unui grup de câteva mame care începuseră deja lecția. Mi s-a dat o sticluță de ulei și am pornit. Tragem ușor de degetele de la picioare cântând un cântecel despre un cioban, o oiță, un lup și un cățel. Masăm în cerc mușchii picioarelor bebelușului atingându-i cu degetele mari de la ambele mâini. Facem masajul abdomenului cu mișcări circulare de la stânga la dreapta și continuăm cu masajul mâinilor, urmărind aceiași schemă ca la picioare, cântând din nou despre ciobănaș, oița lui, câinele și lupul.

Sonia agreează jocul până la un punct când începe să plângă și să suspine. Opresc masajul și privesc cu invidie o altă mamă care are performanțe mai mari – bebelușul ei fiind vizibil încântat de ce se întâmplă.

Mă surprind că gândesc deja în termeni de comparație și competiție și mă liniștesc spunându-mi că voi mai încerca și acasă. În cazul în care masajul nu va fi apreciat de Sonia îmi propun să mă resemnez cu demnitate. Sunt, până la urmă, o mămică începătoare…

Între timp ne vine rândul la consultație. Sonia este măsurată și ciocănita pe toate părțile de o doctoriță tânără, care își face cu rigurozitate ritualul. Între timp măsurătorile sunt notate de o asistentă într-un catastif, iar ulterior Sonia este plasată în curbele de creștere relevante pentru populația belgiană.

Mi se pare amuzant să fie evaluată pe baza statisticilor unui grup de populație căruia nu îi poartă genele. Poate, gândesc în treacăt, ar fi fost mult mai relevante graficele ce privesc populația din Romania. Este doar un detaliu, concluzionez și programez împreună cu asistenta o nouă întâlnire.

La următoarea consultație, spre surprinderea mea, primesc o fotografie de la lecția de masaj, unde eu îmi exercit cu seriozitate tehnica, iar Sonia se încruntă cu o seriozitate ce ne face sa părem asemănătoare.

*****

Mai multe detalii despre ONE găsiți aici: http://www.one.be/

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

 

 

 

Cu sau fără suzetă? Aceasta este întrebarea!

Cu sau fără suzetă? Aceasta este întrebarea!

Suzeta SNIP

Primisem cadou la spital o suzetă drăguță pe care scria “mama” și care părea să fie un simbol al trecerii berzei pe la casa noastră.

Nu îmi pusesem înainte de naștere problema introducerii suzetei și nici nu prea știam dacă e utilă sau nu. Generația cu experiență, respectiv bunicile aflate prin preajmă, susținea ideea suzetei, ca obiect salvator în perioadele de neliniște ale copilului.

În consecință, în perioada noastră de indecizie ca părinți de doar câteva zile, bunicile își scoteau suzetele dosite prin buzunare pentru a pune dop guriței nu prea gălăgioase a bebelușului. Sonia însă o împingea cu limba și suzeta făcea o curbă amuzantă în aer, ca și cum ar fi fost purtată de o fântână arteziană invizibilă.

Încăpățânarea bebelușului de a nu accepta suzeta m-a făcut să îmi pun întrebarea vizavi de necesitatea ei.

A avea sau a nu avea suzetă?

Mi-au trecut imediat prin minte imaginile copiilor de 2-3 ani pe care îi remarcasem adesea pe stradă, la supermarket, în trenuri, metrouri sau autobuze cu o suzetă rotundă, de o mărime ce mi se părea adaptată vârstei lor (probabil producătorii au sesizat imediat cererea pe piață și au creat suzetele adecvate), pe care o scot din gură ca să vorbească, să bea apă sau să mănânce.

Se încadrează oare în limitele “normalității” o astfel de imagine?

Este acceptabil să ai un copil care la 3 ani folosește încă suzeta? Mă proiectez de acum în 3 ani și mă gândesc că voi avea poate dificultăți să îl dezvăț și poate îmi va fi și mai greu atunci când în jur poate găsi exemple de copii care încă folosesc acest plastic modelat într-o formă atrăgătoare.

Acesta este primul gând care îmi vine în minte și îmi dau seama că eu și suzeta nu debutăm cu o relație de prietenie. Mai am însă timp până se va dezvolta dependența de care îmi este atât de teamă așa că încerc să găsesc argumentele pro și contra suzetei.

Penelope Leach, în cartea sa The Essential First Year. What babies need parents to know, nu se manifestă pro sau contra suzetei, ci enumeră cu diplomație argumentele care sunt în favoarea și defavoarea acesteia și pe care le citez mai jos:

Avantaje:

✔ suzeta îl ajută pe bebeluș să adoarmă mai ușor, îl liniștește atunci când este iritat,
✔ când doarme cu suzeta în gură, dacă un zgomot îl deranjează, nu se trezește ci va începe să sugă suzeta,
✔ dacă suge suzeta, nu își va suge degetul.

Dezavantaje:

✗ dependența de suzetă poate fi dificil de înlăturat,
✗ bebelușul va avea dificultăți în a adormi fără suzetă, iar dacă îi va cădea din gura în timp ce doarme, se va trezi la orice mișcare și o va cere prin plânset înapoi,
✗ folosirea excesivă a suzetei în timpul zilei îi va limita dorința de explorare, jucatul cu limba și emiterea de noi sunete,
✗ nu este igienică, folosirea degetului este însă mai igienica,
✗ părinții pot fi tentați să îi oprească orice protest cu ajutorul suzetei, în loc sa cerceteze care sunt cauzele plânsetului.

Notez mental că din punct de vedere cantitativ argumentele care sunt împotrivă sunt mai numeroase. Iată un temei pe baza căruia aș putea lua o decizie. Regăsesc argumentul meu privind tendința părinților de a alege calea ușoară de calmare a copilului. Cel care înclină balanța fiind însă pentru mine din nou cel privind dependența.

Françoise Dolto (psihanalist foarte apreciat în spațiul francofon), în cartea Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt triști, când sunt bolnavi, când se bucură, este tranșantă și se declară fără echivoc împotriva suzetei. Ea consideră că folosirea suzetei satisface o dorință orală prin faptul că i se creează copilului iluzia că suge. În felul acesta, adaugă ea, părinții au liniște, știut fiind faptul că, în general, părinții se simt deranjați atunci când copilul plânge. De cele mai multe ori, aceștia nu au timp să îi vorbească copilului și atunci el este împiedicat să își exprime suferința, dându-i-se iluzia că este la sân.

Nu este un lucru bun deoarece astfel copilul este împiedicat să caute singur o soluție. Aceasta poate fi chiar și aceea de a-și suge degetul mare, e însăși o variantă pe care a găsit-o el însuși!

Pentru a-și întări argumentația, Françoise Dolto adaugă exemplul lui Einstein, care dădea impresia unui copil retardat pentru că și-a supt degetul pană la unsprezece ani. Profesorii lui spuneau: “Nu o să fie nimic de capul lui, sărăcuțul”. Ori, “sărăcuțul” își sugea degetul și medita tot timpul, căci meditația este stimulată de suptul degetului. Și a tot meditat pană când a ajuns un fizician fără asemănare, conchide Dolto, cu un ton serios, dar și cu un fin umor implicit.

***

În ciuda încercărilor bunicilor și ajutată de lipsa noastră de insistență ca părinți, Sonia continua să producă saltul suzetei, de fiecare dată când aceasta îi era dată.

“Fiica mea nu se lasă păcălită!” mă gândesc cu mândrie, ceea ce se asortează perfect cu argumentele contra pe care le-am înregistrat și pe care le prefer.

Ca să încheiem fără drept de apel povestea suzetei, trecem prin următoarea întâmplare: în urma recomandării doctorului, trebuie să spălăm limba bebelușului cu apă și bicarbonat de sodiu pentru că limba are un aspect încărcat, alburiu, din cauza laptelui.

“Cum fac asta?” am întrebat nedumerită. “E simplu!” spune doctorul, “puneți pe o suzetă soluția de apa cu bicarbonat și dați-o bebelușului. Faceți asta de câteva ori.”

Sunt foarte încântată de acest sfat și îmi dau seama că soarta suzetei a fost pecetluită. Și nu mă înșel! Sonia nu este prea încântată de soluția de bicarbonat, pe care o asociază cu suzeta și de aici zborul suzetei este și mai înalt și viteza acesteia și mai mare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

Bebelușul nu s-a întors. Ce facem?

Bebelușul nu s-a întors. Ce facem?

BEBE NU SA INTORS

La un moment dat, spre sfârșitul lunii a șaptea, aflu (din nou grație ecografului) că bebelușul nu s-a întors și că se află cu capul sub stomacul meu, ceea ce îl definește ca “enfant siège”, “breech baby” sau, pe românește, “copil în prezentație pelviană”. Aproximativ 5% dintre sarcini sunt de acest gen, unde copilul rămâne ne-întors.

Un procent mic, mă gândesc eu, dar uite că nu știi niciodată când ajungi să nu te regăsești în rândul marii majorități și natura te selectează să fii de partea celor puțini, în cazul acesta în cinci dintr-o sută. Doctorul mă anunță că pot să citesc cât doresc și că pot să aplic toate poveștile din bătrâni, este puțin probabil că se va întoarce. Îmi propune să aștept încă o lună, să vedem ce se întâmplă și apoi sa luăm o decizie medicală. După părerea doctorului, copilul este prea mare și nu mai are spațiu să se învârtă prin burtă. A rămas captiv, cu capul în sus, cap pe care îl mângâi în partea stângă sub coaste. Max îi mai vede și el câteodată forma capului și o mângâie afectuos.

Dincolo de complicațiile medicale, o înțeleg pe micuță. Cum ar putea să fie tentant să stai vreo două luni cu capul in jos! Mă întreb retoric care este semnalul care îi face pe cei mai mulți bebeluși să ajungă într-o poziție atât de bizară.

Oare cum aș putea să determin o astfel de chemare la bebelușul meu?

Nu respect sfatul medicului și citesc cu febrilitate pe internet și în toate cărțile pe care le am la îndemână ce ar putea urma pentru noi. Citesc sfaturile din bătrâni care spun că femeia însărcinată ar trebui să frece podelele, ceea ce ar însemna să stea într-o poziție ce ar putea să încurajeze bebelușul să se întoarcă. O soluție anti-feminista, mă gândesc zâmbind.

Citesc și teorii care se înscriu în zona de confort cu care suntem obișnuiți. Se spune că ar trebui să i se pună muzica bebelușului, undeva în josul bazinului și tot în josul burții să se aprindă o lanternă, astfel încât bebelușul, atras de lumină să se miște și să ajungă cu capul în jos. Oare lumina nu o sperie? Muzica s-ar putea să îi facă plăcere și atât….

Nu abandonez!

Mă apuc să frec podelele! Toate! În fiecare zi, timp de vreo săptămână. Aștept să văd dacă se întâmplă ceva… Reținusem că la vârsta asta, dacă se întoarce se va întâmpla printr-o rotație bruscă, pe care mama o simte.

Un lucru e sigur! Nu am avut niciodată niște podele atât de strălucitoare! Fiecare colț era impecabil. Mă odihnesc în timp ce observ cum lumina se juca veselă în luciul fin al parchetului.

Seara aplicam ideile moderne, aveam ora de muzică și un moment de lanternă, dar bebelușul continua să rămână încântat de titulatura “siège”.

 

În luna a opta, doctorul mă anunță că bebelușul nu s-a clintit. Îmi propune o procedură de întoarcere, sub anestezie. Rata de reușită este de 35%, iar el ca doctor consideră că are o experiență cu rezultate bune. Și dacă de data aceasta voi fi în procentul care trebuie?

Luăm decizia să încercăm procedura. Îmi doream foarte mult să nasc natural și asta a cântărit greu în balanță.

În ziua cu pricina, mă înființez dis-de-dimineață la spital, mi se pune o perfuzie și aștept așa cam pană pe la prânz. Doctorul mă mai vizitează din când în când și îmi spune că o sa îmi vină rândul repede. Mă aflu in aripa maternității și gândul mă duce la câte se întâmplă la doar câțiva zeci de metri distanță!

Cândva, după-amiază, echipa este gata și pentru mine. In sală se strâng cam 15 persoane și mă simt ca un șoricel pus la teste. Spitalul pe care îl frecventez este unul universitar, iar o consecință directă este că tot timpul doctorii sunt înconjurați de stagiari și rezidenți.

S-au prezentat fiecare… Erau stagiari ai ginecologului, ai anestezistului, ai kinetoterapeutei și tot așa.

Întrucât procentul bebelușilor în prezentație pelviană este mic, iar procentul mamelor care acceptă să încerce această procedură este poate și mai mic, interesul celor încă aflați pe băncile școlii este cu atât mai mare, pentru că nu este ceva ce pot învăța oricând.

Sunt anesteziată printr-o mască și trăiesc experiența drogului care îmi invadează sistemul nervos. Am impresia că mintea mea este spânzurată deasupra corpului și aud că doctorul povestește despre fiica sa cea mare. Încerc să îmi aduc aminte numele soțului meu și nu reușesc! Îmi vine să râd și nu reușesc!

Sunt strigată “Madame! Réveillez-vous!”, ceea ce și fac, dându-mi seama că procedura nu a reușit. Sunt programată apoi la monitorizare de trei ori pe săptămână și sunt informată că voi rămâne sub observație până la sfârșitul zilei. Un rezident român al doctorului îmi spune că am râs tot timpul sub anestezie. Îi povestesc cu entuziasm experiența mea și trag concluzia că sunt trăirile specifice unei persoane drogate. Am făcut-o și pe asta!

***
De fapt, mult mai târziu după naștere, când am ajuns cu fata mea la un control medical, bebelușul a fost prezentat unei rezidente: “Voilà un enfant qui a été en siège”! (Iată un copil care a fost în prezentație pelviană)… Ce identitate!

 

Citește mai mult