A aterizat bunica! Panică sau relaxare?

A aterizat bunica! Panică sau relaxare?

BUNICA FINAL

Controverse: Îi punem căciulă bebelușului? Ce temperatură ținem în casă? Cât de des facem băiță copilului?

Încă din primele zile de viață ale bebelușului dezbaterile cu bunicile au început să apară. Discuția numărul unu pentru multe și multe zile la rând a fost cât de gros îmbrăcăm copilul. Noi, “tinerii” părinți, lipsiți de experiență susțineam ideea numărului redus de haine.

– Doar dacă ție îți e frig, îi este și ei frig! susținea soțul meu, iar eu eram perfect de acord cu asta.

– Da, dar tu nu ai ieșit ieri din burta mamei! nu întârzia să apară replica bunicii, susținută de experiența ei.

Chestiunea căciulii a fost un capitol în sine, care s-a terminat cu un compromis demn de basmele românilor culese de Petre Ispirescu: ”nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Am găsit o căciuliță lucrată ca o plasă, care corespundea ideii de cap acoperit, promovată de bunici și care ne mulțumea și pe noi, “tinerii” pentru că avea aerisire prin toate ochiurile materialului. În plus vremea de primăvară-vară care se instala treptat ne-a ajutat la fix.

Ce temperatură ținem în casă?

A fost dezbaterea numărul doi. Cărțile pe care le citisem și toate broșurile primite la spital propuneau o temperatură între 17 – 20 de grade Celsius pentru camera copilului. Astfel se diminua riscul morții subite, coșmarul multor mămici de altfel.

Cum împaci această propunere obiectivă și fundamentată științific cu tendința culturală de a avea foarte cald în casă, de pe la noi? Soluția s-a impus într-un fel de la sine, pentru că locuiam într-o casă nu foarte călduroasă, unde greu treceam peste 21 de grade. În plus, cum și eu și soțul meu am fost crescuți de mamele noastre, bine îmbrăcați și cu căldură în casă, temperaturile apropiate de 17 grade erau și pentru noi insuportabile.

Privind în viitor și proiectând posibile scenarii de viață pentru Sonia la vârstă adultă, vedeam deja situația în care dacă își va găsi un partener belgian vor avea sigur discuții pe tema temperaturii din casă. Unul dintre ei va avea de suferit, pentru că belgienii țin sistematic temperatura de 17 grade în dormitor, ba chiar opresc căldura peste noapte, iar Sonia va fi obișnuită cu regescul 21! Cu speranța că își va găsi un partener din țări mai calde, mi-am cenzurat imaginația și ideile despre viitor.

Cât de des spălăm copilul?

Controversa numărul 3. Cultural, în Romania, se impune spălarea strașnică a bebelușului în fiecare zi, pe când în Belgia bebelușul se îmbăiază la 3-4 zile. Doctorul Soniei nu numai că mi-a recomandat verbal asta, dar mi-a și notat-o în caietul ei de sănătate ca pe o indicație demnă de luat în seamă.

Cum împăcăm și capra și varza și care este soluția de compromis? Aici e simplu, nu prea există compromis. Numărul băițelor pe săptămână este perfect cuantificabil! Ce poți face? Cum îmbini stereotipul cultural, predicat de generația mai în vârstă cu recomandarea medicală dintr-o zonă geografică diferită?

Există argumente și de o parte și de alta.

Băița, în primele luni de viață, făcută la ore fixe, înainte de culcarea copilului, îl ajută să diferențieze noaptea de zi și îi creează acestuia obișnuința de a adormi liniștit la o anumită oră. Sau cel puțin asta e teoria bunicilor.

Spălatul la 3-4 zile este justificat de faptul că bebelușul nu transpiră ca un adult. Un alt argument destul de important este acela că în Belgia apa este foarte dură și usucă pielea sensibilă a copilului.

În primele 6 săptămâni de viață am urmat sfatul medicului, iar ulterior sfatul bunicilor. Dacă a existat un fel de compromis, atunci a fost acesta. Soniei îi plăcea băița, o liniștea și o ajuta să adoarmă.

***

Dacă ar fi să rezum experiența triunghiului bunici – părinți – copil, aș spune că adesea se aplică următorul silogism:

Bunica o are pe fiica/fiul ei.

Fiica/fiul are bebelușul.

Se taie ce se repetă și rezultă:

Bunica are bebelușul!

Părinții par să dispară din ecuație. Ei bine, din fericire asta s-a întâmplat la noi pe alocuri, în cea mai mare parte am reușit să rămânem la cârme. Dar tendința aproape naturală, aș zice, pentru bunicii implicați, este ca nepotul, ca descendent direct, să fie perceput emoțional ca un copil care le aparține.

Nu este rău și cred că este trăirea care stă la baza relației privilegiate de care vorbeam în episodul precedent Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?. Dar dacă ar fi să dau un sfat bunicilor implicați în creșterea nepoților este ca în mod conștient să le lase copiilor lor spațiul de a fi părinți.

Cuplul în care apare copilul trece prin situații pe care le întâmpină pentru prima dată în viață și care încetul cu încetul le consolidează statutul și experiența de părinți. Fără îndoială că soluțiile găsite în diverse situații pot să nu fie neapărat cele mai bune. Bunicii trebuie însă să îi lase pe proaspeții părinți să experimenteze, au nevoie de asta. Dacă vor să își ajute copiii o pot face devenind buni ascultători atunci când aceștia sunt copleșiți de vinovății.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Bunicii

Relația cu soțul meu se învârtea în jurul a unui deceniu în momentul în care Sonia a apărut pe lume. Trecerea timpului a așezat și consolidat relațiile cu părinții lui, cu mama mea, cu fratele meu și sora lui. Ne cunoaștem toți destul de bine, nu ne mai evaluăm aspru defectele și ne apreciem calitățile.

Ne-am obișnuit unii cu alții și ne acceptăm așa cum suntem. În plus, faptul că stăm la 2400 de km distanță de orașul natal impune o anumită abordare a relațiilor, pe care aș rezuma-o ca un dialog cald și regulat pe care îl avem cu familia. Distanța ne face să evităm toate tensiunile și intruziunile care chinuie alte familii.

Apariția Soniei ne-a făcut însă să regândim relațiile cu familia extinsă. Dintr-o dată ni s-a părut că suntem insulari vizavi de nucleul familiei, prea îndepărtați de casă și străini în spațiul în care trăim.

Am devenit rapid adepta ideii că un copil nu se naște numai într-un cuplu ci într-o familie, unde are bunici, mătuși, unchi, verișori și verișoare. Toate aceste relații afective îți definesc în timpul copilăriei identitatea și îți dau tot suportul afectiv de care orice ființă umană are nevoie.

Cu cât ai relații mai sănătoase și mai afectuoase în familia ta extinsă, cu atât îți este mai ușor să te definești și să îți răspunzi unor întrebări mai târziu. Ca orice familie, avem și noi, în spațiul mai larg al acesteia conflictele și blocajele noastre.

Consider însă că răcirea sau întreruperea unor relații cu un membru sau mai mulți ai familiei aduce traume care sunt greu de vindecat. Mi-am dorit și îmi doresc pentru copiii mei o relație pozitivă cu familia lărgită, mai ales cu bunicii.

Cred că relația cu aceștia este una privilegiată, o relație imposibil de substituit. Bunicii au timpul și posibilitatea să fie afectuoși, să își răsfețe nepoții și să îi educe într-un fel unic, relaxat și experimentat, care nu poate fi și nici nu trebuie să fie comparat cu cel al părinților. Sigur există și excepții, dar în relațiile bunici – nepoți pe care eu le cunosc dragostea și timpul petrecut împreună îmbracă forme speciale.

Teoretizând, autori precum Serge Lebovici (psihiatru francez) si George Vaillant (psihiatru american) dau nuanțe, în cărțile lor, discursului despre familia extinsă, într-un mod care mă convinge că nu e greșit ceea ce cred despre legătura dintre generații.

Când vorbește despre familie, Serge Lebovici o numește arborele vieții. Acesta poate înflori dacă ramurile sale se dezvoltă în armonie. Arborele vieții constituie o veritabilă țesătură de legături intergenerationale ale istoriei familiei. Lebovici pune accent pe importanța transferului intergenerational, care implică valori, conflicte, amintiri, obiceiuri. Arborele vieții face posibilă reinterpretarea în prezent a trecutului pentru a găsi o narațiune care să dea sens viitorului.

George Vaillant este autorul mai multor cărți rezultate în urma unui studiu longitudinal privind dezvoltarea adultă, un studiu în care au fost urmărite peste 800 de persoane (selectate în adolescență) timp de peste o jumate de secol.

Reflectând asupra întregului ciclu al vieții adulte George Vaillant sintetizează mai multe valori pe care un om ar trebui să le atingă în timpul vieții, una dintre acestea fiind generativitatea. Generativitatea este plasată în ultima perioadă a existenței adultului, fiind definită ca deprinderea de a îndruma altruist generația următoare. Generativitatea reflectă abilitatea de a-și oferi sinele – desăvârșit prin dobândirea valorilor dezvoltării adulte – altora.

Persoanelor în vârstă trebuie însă sa li se ofere un teren fertil pentru a putea folosi generativitatea. Și cum mai bine se poate exprima aceasta, stau și mă întreb, dacă nu în cadrul familiei?

Deprinderea generativității, concluzionează Vaillant în urma studiului, a triplat șansele bărbaților și femeilor aflați la bătrânețe de a vedea această perioadă ca pe una a bucuriei și nu a disperării.

***

Plecând de la aceste idei (un pic idilice pentru unii) ne-am organizat în așa fel încât bunicile Soniei să fie prezente aproape zilnic în primul ei an de viață și să fie implicate în creșterea și îngrijirea ei. În plus, concediul meu de maternitate se limita la 20 de săptămâni, care cumulate cu o vacanța anuală de 30 de zile nu îmi permiteau să stau acasă mai mult de 6 luni, așa că ajutorul bunicilor era binevenit.

Pentru multe persoane din jurul meu combinația bunici-părinți-copil părea un cocktail incendiar cu potențial de explozie rapidă. Mulți prieteni au ascultat cu uimire planurile noastre și au clătinat din cap cu neîncredere la ideea reușitei lor.

Noi am rămas însă în continuare convinși că este o idee bună, că Sonia trebuia să intre într-o familie în care toate generațiile vor avea acces la ea și astfel, ea să ajungă să realizeze treptat importanța și rolul fiecăruia în constelația familiei extinse.

*******

 

Despre experiențele cu bunicii în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Masajul bebelușului și o consultație la ONE

Masajul bebelușului și o consultație la ONE

ONE

După o săptămână de la ieșirea din spital am primit un telefon de la o reprezentantă a unei organizații pentru creșterea copiilor (ONE- L’Office de la Naissance et de l’Enfance) care m-a felicitat pentru recenta naștere și m-a invitat la o consultație gratuită la sediul lor.

Mi s-a explicat că medicii pediatri ONE oferă consultații, pot face vaccinurile obligatorii și pot pune diagnostice, dar nu pot da rețete. Toate serviciile organizației sunt gratuite. Pentru rețete și tratamente trebuie însă să merg întotdeauna la un cabinet pediatric obișnuit.

Am acceptat încântată propunerea lor. Întreaga conversație mi s-a părut extrem de politicoasă, iar interesul pentru copil al unei organizații ce monitorizează dezvoltarea micuților m-a impresionat.

Primisem de la spital un caiet ONE, în care va fi înscrisă evoluția medicala a copilului pana la 12 ani. Denumirea organizației nu îmi era străină, dar nu știam că au o căutare activă a copiilor, însoțită de explicații și oferte de consultații.

Fac câteva investigații și aflu că organizația a fost înființată în timpul Primului Război Mondial, pentru a asigura hrana copiilor și pentru a lupta împotriva mortalității infantile. Activitatea sa a fost reglementată prin legea din 5 septembrie 1919, iar organizația s-a dezvoltat și s-a adaptat permanent la necesitățile societății belgiene de atunci încoace.

În timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu, deși autoritatea germana (care ocupase Belgia încă din 10 mai 1940) interzisese prezența copiilor evrei în centrele de consultație, organizația a salvat peste 3000 de copii printr-o activitate clandestină ce presupunea îngrijirea acestora în “coloniile pentru copii retardați”.

În prezent, într-o perioadă de pace și echilibru social, scopul principal al organizației este ca orice copil din Belgia să poată beneficia gratuit de un minim de asistență medicală. În plus, ONE monitorizează creșele de stat și stabilește regulile lor de procedură.

La câteva zile după conversația telefonica merg cu bebelușul la sediul organizației. Nu intru bine în hol, că două asistente zâmbitoare mă și întâmpină vesele, o salută pe Sonia și îmi propun ca înainte de consultație să învățăm tehnica masajului bebelușului.

M-am alăturat imediat unui grup de câteva mame care începuseră deja lecția. Mi s-a dat o sticluță de ulei și am pornit. Tragem ușor de degetele de la picioare cântând un cântecel despre un cioban, o oiță, un lup și un cățel. Masăm în cerc mușchii picioarelor bebelușului atingându-i cu degetele mari de la ambele mâini. Facem masajul abdomenului cu mișcări circulare de la stânga la dreapta și continuăm cu masajul mâinilor, urmărind aceiași schemă ca la picioare, cântând din nou despre ciobănaș, oița lui, câinele și lupul.

Sonia agreează jocul până la un punct când începe să plângă și să suspine. Opresc masajul și privesc cu invidie o altă mamă care are performanțe mai mari – bebelușul ei fiind vizibil încântat de ce se întâmplă.

Mă surprind că gândesc deja în termeni de comparație și competiție și mă liniștesc spunându-mi că voi mai încerca și acasă. În cazul în care masajul nu va fi apreciat de Sonia îmi propun să mă resemnez cu demnitate. Sunt, până la urmă, o mămică începătoare…

Între timp ne vine rândul la consultație. Sonia este măsurată și ciocănita pe toate părțile de o doctoriță tânără, care își face cu rigurozitate ritualul. Între timp măsurătorile sunt notate de o asistentă într-un catastif, iar ulterior Sonia este plasată în curbele de creștere relevante pentru populația belgiană.

Mi se pare amuzant să fie evaluată pe baza statisticilor unui grup de populație căruia nu îi poartă genele. Poate, gândesc în treacăt, ar fi fost mult mai relevante graficele ce privesc populația din Romania. Este doar un detaliu, concluzionez și programez împreună cu asistenta o nouă întâlnire.

La următoarea consultație, spre surprinderea mea, primesc o fotografie de la lecția de masaj, unde eu îmi exercit cu seriozitate tehnica, iar Sonia se încruntă cu o seriozitate ce ne face sa părem asemănătoare.

*****

Mai multe detalii despre ONE găsiți aici: http://www.one.be/

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

 

 

 

Cu sau fără suzetă? Aceasta este întrebarea!

Cu sau fără suzetă? Aceasta este întrebarea!

Suzeta SNIP

Primisem cadou la spital o suzetă drăguță pe care scria “mama” și care părea să fie un simbol al trecerii berzei pe la casa noastră.

Nu îmi pusesem înainte de naștere problema introducerii suzetei și nici nu prea știam dacă e utilă sau nu. Generația cu experiență, respectiv bunicile aflate prin preajmă, susținea ideea suzetei, ca obiect salvator în perioadele de neliniște ale copilului.

În consecință, în perioada noastră de indecizie ca părinți de doar câteva zile, bunicile își scoteau suzetele dosite prin buzunare pentru a pune dop guriței nu prea gălăgioase a bebelușului. Sonia însă o împingea cu limba și suzeta făcea o curbă amuzantă în aer, ca și cum ar fi fost purtată de o fântână arteziană invizibilă.

Încăpățânarea bebelușului de a nu accepta suzeta m-a făcut să îmi pun întrebarea vizavi de necesitatea ei.

A avea sau a nu avea suzetă?

Mi-au trecut imediat prin minte imaginile copiilor de 2-3 ani pe care îi remarcasem adesea pe stradă, la supermarket, în trenuri, metrouri sau autobuze cu o suzetă rotundă, de o mărime ce mi se părea adaptată vârstei lor (probabil producătorii au sesizat imediat cererea pe piață și au creat suzetele adecvate), pe care o scot din gură ca să vorbească, să bea apă sau să mănânce.

Se încadrează oare în limitele “normalității” o astfel de imagine?

Este acceptabil să ai un copil care la 3 ani folosește încă suzeta? Mă proiectez de acum în 3 ani și mă gândesc că voi avea poate dificultăți să îl dezvăț și poate îmi va fi și mai greu atunci când în jur poate găsi exemple de copii care încă folosesc acest plastic modelat într-o formă atrăgătoare.

Acesta este primul gând care îmi vine în minte și îmi dau seama că eu și suzeta nu debutăm cu o relație de prietenie. Mai am însă timp până se va dezvolta dependența de care îmi este atât de teamă așa că încerc să găsesc argumentele pro și contra suzetei.

Penelope Leach, în cartea sa The Essential First Year. What babies need parents to know, nu se manifestă pro sau contra suzetei, ci enumeră cu diplomație argumentele care sunt în favoarea și defavoarea acesteia și pe care le citez mai jos:

Avantaje:

✔ suzeta îl ajută pe bebeluș să adoarmă mai ușor, îl liniștește atunci când este iritat,
✔ când doarme cu suzeta în gură, dacă un zgomot îl deranjează, nu se trezește ci va începe să sugă suzeta,
✔ dacă suge suzeta, nu își va suge degetul.

Dezavantaje:

✗ dependența de suzetă poate fi dificil de înlăturat,
✗ bebelușul va avea dificultăți în a adormi fără suzetă, iar dacă îi va cădea din gura în timp ce doarme, se va trezi la orice mișcare și o va cere prin plânset înapoi,
✗ folosirea excesivă a suzetei în timpul zilei îi va limita dorința de explorare, jucatul cu limba și emiterea de noi sunete,
✗ nu este igienică, folosirea degetului este însă mai igienica,
✗ părinții pot fi tentați să îi oprească orice protest cu ajutorul suzetei, în loc sa cerceteze care sunt cauzele plânsetului.

Notez mental că din punct de vedere cantitativ argumentele care sunt împotrivă sunt mai numeroase. Iată un temei pe baza căruia aș putea lua o decizie. Regăsesc argumentul meu privind tendința părinților de a alege calea ușoară de calmare a copilului. Cel care înclină balanța fiind însă pentru mine din nou cel privind dependența.

Françoise Dolto (psihanalist foarte apreciat în spațiul francofon), în cartea Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt triști, când sunt bolnavi, când se bucură, este tranșantă și se declară fără echivoc împotriva suzetei. Ea consideră că folosirea suzetei satisface o dorință orală prin faptul că i se creează copilului iluzia că suge. În felul acesta, adaugă ea, părinții au liniște, știut fiind faptul că, în general, părinții se simt deranjați atunci când copilul plânge. De cele mai multe ori, aceștia nu au timp să îi vorbească copilului și atunci el este împiedicat să își exprime suferința, dându-i-se iluzia că este la sân.

Nu este un lucru bun deoarece astfel copilul este împiedicat să caute singur o soluție. Aceasta poate fi chiar și aceea de a-și suge degetul mare, e însăși o variantă pe care a găsit-o el însuși!

Pentru a-și întări argumentația, Françoise Dolto adaugă exemplul lui Einstein, care dădea impresia unui copil retardat pentru că și-a supt degetul pană la unsprezece ani. Profesorii lui spuneau: “Nu o să fie nimic de capul lui, sărăcuțul”. Ori, “sărăcuțul” își sugea degetul și medita tot timpul, căci meditația este stimulată de suptul degetului. Și a tot meditat pană când a ajuns un fizician fără asemănare, conchide Dolto, cu un ton serios, dar și cu un fin umor implicit.

***

În ciuda încercărilor bunicilor și ajutată de lipsa noastră de insistență ca părinți, Sonia continua să producă saltul suzetei, de fiecare dată când aceasta îi era dată.

“Fiica mea nu se lasă păcălită!” mă gândesc cu mândrie, ceea ce se asortează perfect cu argumentele contra pe care le-am înregistrat și pe care le prefer.

Ca să încheiem fără drept de apel povestea suzetei, trecem prin următoarea întâmplare: în urma recomandării doctorului, trebuie să spălăm limba bebelușului cu apă și bicarbonat de sodiu pentru că limba are un aspect încărcat, alburiu, din cauza laptelui.

“Cum fac asta?” am întrebat nedumerită. “E simplu!” spune doctorul, “puneți pe o suzetă soluția de apa cu bicarbonat și dați-o bebelușului. Faceți asta de câteva ori.”

Sunt foarte încântată de acest sfat și îmi dau seama că soarta suzetei a fost pecetluită. Și nu mă înșel! Sonia nu este prea încântată de soluția de bicarbonat, pe care o asociază cu suzeta și de aici zborul suzetei este și mai înalt și viteza acesteia și mai mare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

Ce mâncăm când alăptăm?

Ce mâncăm când alăptăm?

Alaptarea 3

În spital, după naștere, am observat că în meniu este cafea și am întrebat: “Am voie dacă alăptez?”. “Sigur, doamnă!” mi s-a răspuns. „Poate ar fi bine să evitați sucul de portocale pentru a proteja intestinele copilului.” a adăugat asistenta.

La acest început de listă s-au adăugat în curând alte alimente precum varza, fasolea, usturoiul, ceapa, fructele și legumele proaspete (după unele păreri). În plus, fidelii alimentației românești priveau cu scepticism brânza camembert din care mă înfruptam cu nesaț după luni de rețineri din cauza prietenului Toxo (vezi episodul O gazda buna pentru bebelusul meu)!

La un moment dat, în plină confuzie alimentară, nu știam dacă nu ar trebui să consum numai fân sau iarbă, sub pretextul că vaca, oaia și capra dau lapte bun pentru o lume întreagă, deci ar trebui să funcționeze și în cazul meu.

Explicațiile pe care le primeam erau legate fie de gustul pe care laptele ar putea să îl capete, fie de grija pentru intestinele noului născut.

Frământată de soarta laptelui meu m-am apucat să răsfoiesc cărți despre alăptare și să îmi completez informațiile de pe internet.

Ce am voie sa mănânc, când și cum?

Aflu că trebuie să cresc aportul de calorii cu 500 mai mult pe zi, să favorizez (fără a face o obsesie) lactatele, să mănânc diversificat, să beau cel puțin un litru jumătate de apa zilnic și să nu intru la cură de slăbire în timpul alăptării.

Nu sunt adepta numărării caloriilor, deci nu rețin neapărat prima “descoperire” decât sub aspectul că trebuie să mănânc ceva mai mult și mai consistent.

Dar care este lista alimentelor interzise?

Descopăr că, la fel ca în timpul sarcinii, trebuie sa evit alcoolul, tabacul și cafeaua în exces (vezi O gazda buna pentru bebelușul meu).

Pot însă să mănânc tot ceea ce era contraindicat pentru a-l evita pe amicul Toxo, deci dragele mele ouă ochiuri, brânzeturi cu mucegai, mezeluri crude-uscate, salate și fructe spălate sau mai puțin spălate, o să vă devorez!

Dr Lyonel Rossant (medic pediatru de notorietate în Franța) și soția sa, dr Jacqueline Rossant-Lumbroso în cartea lor „Bien nourrir son bébé de 0 à 3 ans” vorbesc despre „dictatura gustativă” impusă sugarilor și se întreabă retoric de ce credem noi adulții că un bebeluș nu ar putea aprecia gustul usturoiului din mâncare.

Oare nu trebuie pregătit acesta, încă din perioada suptului, pentru a aprecia bucătăria familiei?

Dintr-un studiu care compară listele de alimente interzise din Franța, Italia, Statele Unite și Noua Zeelandă în perioada alăptării înțeleg că recomandările sunt foarte diferite de la o țară la alta.

În Statele Unite, de exemplu, ciocolata este tradițional interzisă. În Noua Zeelandă varza și supa de roșii nu sunt recomandate. În Italia mama poate mânca roșiile proaspete sau gătite și i se mai recomandă alimentele albe: laptele, pastele, vinul alb… În Franța există reticență față de alimentele care dau un gust pronunțat laptelui, precum țelina, conopida, ceapa, usturoiul, prazul…

Există însă și o listă de condimente care ar stimula lactația, pe care se găsește curry, chimen și mărarul, care ar da un gust bun laptelui și ar stimula bebelușul să sugă mai cu spor. Acestea sunt privite ca alimente galactogene în India și Africa. În spațiul nostru, chimenul și anasonul sunt cap de listă în acest sens. Salvia reduce lactația și ar trebui evitată.

Geneviève Delaisi de Parseval (psiholog) și Suzanne Lallemand (antropolog) în studiul lor „L’Art d’accomoder les bébés. 100 ans de recettes françaises de puériculture” pun lucrurile într-o perspectiva istorică, și astfel aflăm că varza, ceapa și usturoiul au fost adăugate pe lista neagră în Europa în 1921, sparanghelul este interzis pe la 1939 și loboda în 1946.

***

Lecturile acestea m-au făcut să relativizez orice listă cu alimente interzise. Dacă informațiile diferă de la un spațiu cultural-geografic la altul, cum se poate stabili care este lista corectă? În fond, aceste practici și recomandări sunt mai mult cutumiare, țin de folclorul, de tradițiile din țările respective.

Concluzia mea a fost că femeia care alăptează poate mânca orice are poftă. Am reținut încă de la început că important este să mănânce diversificat, să se hidrateze și să nu țină diete.

Am decis să nu aplic „dictatura gustului” bebelușului meu.

Am ales însă să evit o perioadă citricele, chiar dacă citisem că organismul femeii are capacitatea să aleagă din alimentație nutrienții esențiali bebelușului, filtrând de asemenea și aciditatea alimentelor.

Am făcut această alegere emoțională pentru că episodul colicilor începuse să prindă în intensitate și am încercat să fac tot ce îmi era în putință pentru a-l alina pe bebe.

(Despre colici într-o postare viitoare.)

 

Pentru sprijin în alăptare recomand cu încredere Academia de Alaptare.

Citește mai mult

Alăptare – lista cu “strictul necesar”

Alăptare – lista cu “strictul necesar”

Întotdeauna mi-au plăcut listele scurte, care să conțină elementele de bază, la care să mai adaug din când în când și opțional câte ceva. Pentru mine eficiența înseamnă simplitate. Așa că adaug două liste scurte mai jos ❤:

Alăptat matern

• 2-3 sutiene speciale pentru alăptat
• tampoane pentru sâni
• sfârcuri de silicon
• cremă emolientă împotriva rănilor

Alăptat artificial

• 7 biberoane gradate
• 7 tetine
• perie lungă pentru curățat biberoanele
• un termos pentru a păstra apă caldă (preparare rapidă a biberonului, util mai ales în călătorii)
• accesorii pentru sterilizat (o simplă oală pentru fierbere/sterilizator special)

 

Citește mai mult

Avem o sincopă în alăptare. Continuăm? Reușim?

Avem o sincopă în alăptare. Continuăm? Reușim?

Alaptarea 2 calitate

Ajunse acasă, continuăm alăptatul (vezi episodul Alăptarea – prima lecție pe care o învățăm împreună), iar Sonia primește lapte la cerere și eu am impresia că totul merge bine. Când ea se trezea din somnul ei adânc de nou-născut, eu eram prezentă la datorie, cu sânul plin de lapte.

La ieșirea din spital mi s-a propus o întâlnire cu o asistentă specializată în alăptare. Mi s-a părut o ocazie bună pentru a discuta toate nelămuririle ce ar fi putut să apară în primele zile acasă și am făcut rapid o programare, respectiv la cinci zile după ieșirea din spital.

În timpul acestui „rendez-vous”, după o serie de întrebări din partea mea și o serie de răspunsuri din partea ei, Sonia a fost cântărită și am aflat că nu a crescut deloc în greutate de la ieșirea din spital. Am început să plâng, iar asistenta, o italiancă foarte amabilă și empatică a plâns și ea alături de mine. Max era cu noi, s-a ridicat rapid de pe scaun și a început să se plimbe impacientat prin cameră.

Mi-am făcut curaj și am început să analizăm împreună situația.

La cererea asistentei am făcut o demonstrație de alăptat. După câteva minute în care a privit cu atenție, mi-a spus:

– Bebelușul a dobândit tehnica. Știe să sugă.

Am discutat în detaliu, iar concluzia ei a fost să nu renunț, pentru că există condițiile pentru un alăptat cu rezultate bune. Întrucât am un bebeluș somnoros, care pare să aprecieze mai mult somnul decât mâncarea la vârsta lui, trebuie să mă asigur că suge cât și când trebuie.

M-a sfătuit să o alăptez la fiecare trei-patru ore și să o trezesc din somn pentru asta. Trebuie să am în 24 de ore cel puțin 7 reprize de alăptat și de fiecare dată trebuie să stea la sân cel puțin 20 de minute, dar nu mai mult de o jumătate de oră.

Dacă vrea să adoarmă, trebuie să o mângâi energic pe cap și să o trezesc pentru a termina etapa de supt.

Înainte de a începe o repriză de alăptare, am fost sfătuită să scurg câteva picături din sân pentru ca bebelușul să primească direct laptele și să nu piardă timpul trăgându-l de pe canale.

Ajunsă acasă fac un plan de atac: scriu de fiecare dată ora la care are loc fiecare repriză de alăptat și numărul de minute petrecute la sân. Țin aceasta evidență cu rigurozitate. Max cumpăra un cântar pentru a monitoriza evoluția bebelușului.

Am o nouă întâlnire cu asistenta după o săptămână și se confirmă că Sonia a luat foarte bine în greutate. Suntem pe calea cea bună! Primesc alte sfaturi, cum că ar trebui să beau ceaiuri pentru stimularea lactației, să iau vitamine și să mă asigur că mănânc diversificat.

Totul merge bine, dar mă izbesc des de o întrebare care îmi sună obsesiv în ureche: “Ai lapte suficient?”. Cum aș putea să știu? Se pare că există metoda cântăririi bebelușului înainte și după ce îl alăptezi, ca să vezi cât ia în greutate și să evaluezi astfel cât a băut. Fac asta o dată, cifra mi se pare mulțumitoare, mă fălesc cu ea în fața celor din jur, dar îmi promit că nu o să dezvolt din asta o obsesie și că o să las lucrurile să meargă de la sine.

Teoria spune că o dată lactația pornită, cel care va dicta corpului mamei de cât lapte este nevoie este chiar bebelușul. Pe măsură ce el suge și în funcție de cât suge, rezerva de lapte se va reface. Mama trebuie să mănânce diversificat, să bea multa apă și să ia vitamine. Respect toate regulile din manual și alimentația cu lapte matern merge ca la carte, cred eu. Și se dovedești a fi adevărat. Eu și Sonia reușim împreună sa menținem lactația.

Nu aș fi reușit în toata povestea asta dacă nu aveam sprijinul și încrederea lui Max, care nu a pus presiune pe mine și m-a susținut emoțional. Am simțit primele săptămâni de după naștere ca pe o grea încercare. Cred că acest debut este dificil pentru orice mamă. Nu îți cunoști bebelușul, nu știi cât de sănătos sau cât de fragil este. În același timp identitatea de mamă este în formare, iar asta aduce cu sine un sentiment oscilant de vină. Nu știi dacă faci bine ce faci. Într-o astfel de perioadă este esențial să ai în jur oameni care te susțin și îți dau încredere.

În timp ce scriam toate astea Sonia se rotunjea frumos, iar eu deveneam din ce în ce mai preocupată de ce trebuia să mănânc în perioada alăptării (Ce mâncăm când alăptăm?).

Citește mai mult

Alăptarea – prima lecție pe care o învățăm împreună

Alăptarea – prima lecție pe care o învățăm împreună

Alaptarea 1

Mi-am dorit mult să pot alăpta. Înainte să nasc citisem mult despre ce înseamnă debutul acestui proces și înțelesesem că nu sunt întotdeauna șanse de reușită.

Îmi notasem cam tot ce se întâmplă în primele zile critice ale alăptării: în primul rând apare colostrul, o substanță de consistența unei paste, care este ca un « caviar » pentru bebeluș. Cantitativ foarte puțin, acesta conține toți nutrienții de care copilul are nevoie. În plus, fiind o cantitate mică, nu invadează intestinele bebelușului. În primele zile de viață, acestea se curăță de hrana ingerată în uter eliminând-o sub forma unei păcuri lipicioase, numită meconiu.

Dacă trec trei zile și laptele nu apare, se creează un moment de tensiune, iar mama crede că nu va reuși. Sânii ei sunt tari, organismul primește semnalele, dar încă nu răspunde. Cel mic și-a exersat în mod repetat tehnica suptului, iar sfârcurile încep să crape. În aceste zile apar câțiva stropi, asemănători sucului de portocale – este prima formă de lapte uman, care, pe măsură ce trece timpul trece, se albește.

M-am dus la spital înarmată cu un arsenal care să mă ajute să ating obiectivul meu de a alăpta. O invenție utilă (auzisem eu de la câteva prietene) sunt sfârcurile de silicon. Mi-am luat vreo trei perechi diferite, ca să fiu sigură că nu va fi o problema să le identific pe cele care au forma adecvată. În final nu am folosit niciuna dintre ele. în cazul meu, foarte util pentru a preveni și vindeca crăpăturile dureroase s-a dovedit a fi un balsam de buze. L-am folosit la recomandarea unei asistente din spital. Pielea s-a vindecat rapid de la un supt la altul.

Nu cred că aș fi reușit să îmi ating obiectivul fără sprijinul personalului medical din spital.

După trei zile, Sonia pierduse mai mult de 10% din greutatea corpului, aceasta fiind limita acceptată pentru nou-născuți. În acest moment bebelușul a primit 30 de mililitri de lapte artificial dintr-o ceșcuță de plastic, care arăta asemenea unui capac de biberon. Asistenta i-a dat să bea cu o dexteritate de invidiat, iar Sonia a savurat adormită picăturile de lapte.

Penelope Leach („Your Baby and Child”), autoarea mea preferata în perioada aceasta, consideră că pentru un alăptat de durată bebelușul nu trebuie să primească lapte din biberon în primele două luni de viață. El trebuie să deprindă și să stăpânească o singură tehnică de supt. Acesta a fost motivul pentru care s-a folosit acel mic capac de plastic în cazul Soniei. Unele companii pretind că au inventat biberonul care imită sânul, dar acestea sunt numai texte comerciale, ce trebuie neglijate de mămicile care își doresc să alăpteze.

Pentru a stimula lactația, bebelușul mi-a fost pus la sân încă din momentul nașterii (prin cezariană). Ulterior la fiecare patru-cinci ore l-am pus la piept pentru o nouă repriză de supt.

***

Sunt în ziua a IV-a și nu am “furia laptelui”! Asistentele mă asigură că nu este nicio problemă, după cezariană lactația se pornește mai greu.

Fac însă cunoștință cu pompa de lapte. Ce invenție!

Îmi este adusă la pat și mi se spune că poate ajuta la apariția laptelui mult așteptat prin stimularea sânului. Cu ceva teamă și sfială îmi fixez pompa pe sân și pornesc motorașul. Prin minte îmi trec ferme de diverse animale care dau lapte și mă amuz de imaginea lor, a mea și de condiția mamiferelor în general.

Pe măsură ce pompez apar câțiva stropi rătăciți de culoare portocalie. Deși mă instruisem în avans întreb cu uimire:

– Ce e asta?

– Laptele! Continuați, sunteți pe calea cea bună! mă încurajează o asistentă aflată în salon.

Reușesc sa strâng o cantitate mică (din punctul meu de vedere), care este păstrată pentru a-i fi dată puiului meu.

În ziua a V-a laptele se pornești și Sonia începe să mănânce cum trebuie! Sau cel puțin așa credeam eu…

(Episodul 2 – „Sincopă în alăptare. Renunțăm? Continuăm?”)

 

 

Pentru sprijin în alăptare recomand cu încredere Academia de Alaptare.

Citește mai mult

Bebe a venit pe lume. Oare am cumpărat tot ce ne trebuie?

Bebe a venit pe lume. Oare am cumpărat tot ce ne trebuie?

Am încercat să pun într-o listă „strictul necesar”. Nu-i ușor, tentațiile sunt mari și dorința de a-i oferi bebelușului tot ce e mai bun pe lume este deja confortabil instalată. Pentru mine lista de mai jos a fost piatra de temelie. Am adăugat multe altele ulterior ;).

Citește mai mult

Ne pregătim de naștere. Ce punem în bagajul pentru spital?

Ne pregătim de naștere. Ce punem în bagajul pentru spital?

Pentru bebe

 4-6 body-uri parte peste parte,
 2-3 costumașe tip cosmonaut,
 2-3 costumașe tip ștrampel,
 2-3 căciulițe,
 2-3 perechi de șosetuțe,
 păturică,
 hăinuțe călduroase pentru externare (dacă are loc în sezonul rece).

Citește mai mult