Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Doarme toata noaptea 2

La nouă luni bebelușul trece printr-o perioadă de dezvoltare motorie foarte intensă. Noaptea devine astfel un moment de repetiție, copilul aflându-se des într-un somn superficial, gata oricând să se trezească. Am observat-o pe Sonia semi-adormită încercând să meargă de-a bușilea în toiul nopții, având însă ochii închiși. Câteodată, dacă o mângâiam un pic, se culca la loc. Altădată nu.

Bebelușul meu nu dormea încă toată noaptea. Și asta după ce încercasem metoda cry it out (vezi Bebelușul… Doarme toată noaptea? ). Nopțile mele erau grele, cu multe treziri, iar zilele erau și mai grele, cu muncă și alergătură la job și cu coordonarea a tot ce aveam acasă. Ajunsesem (iarăși) într-un moment de epuizare.

La capătul puterilor am cerut sfatul medicului. Pe pediatrul nostru îl apreciez mult. Are peste 65 de ani, o experiență vastă și o abordare profesionistă. Mă sfătuise cu răbdare și tact în toate momentele de panică pe care le trăisem în primele nouă luni de viață ale Soniei. Nu mă confruntasem pană atunci cu diferența culturală dintre noi.

El, educat și desprins din această parte occidentală de lume, mi-a spus următoarele: “Il faut laisser le bébé assumer sa solitude!” (Trebuie să îl lăsați pe bebeluș să își asume singurătatea!). Și mi-a explicat că nu ar trebui să mă duc noaptea la el, să îl las să plângă și lucrurile se vor rezolva astfel.

Mă întâlneam iarăși cu metoda cry it out, de data asta în variantă francofonizată. Fraza rostită de doctor mi-a produs însă un șoc. Nu analizasem pană atunci ce presupunea această metodă în esența ei.

Singurătatea și asumarea ei!

Ca o avalanșă, o grămadă de semne de întrebare mi-au năpădit gândurile. Oare nu cerem prea mult totuși de la un bebeluș? De ce este dificil pentru ființa umană să își asume singurătatea? Oare eu ca adult am reușit? Nu prea cred… Mie însămi îmi este greu să dorm singură. Știu celibatari care dorm cu un cățel sau cu o pisică în pat.

Doctorul a continuat: “Dacă nu veți face asta, veți sfârși cu bebelușul în patul părinților!”. A rostit aceste cuvinte pe un ton ce sugera ca aș fi ajuns, în acest caz, într-o situație de maxim eșec.

O prietenă îmi spune că în Franța o statistică arată că în jur de 40% din populația adultă este formată din celibatari sau indivizi care locuiesc singuri, chiar dacă sunt într-o relație. Ei bine aceste ființe au reușit, îmi spun eu. Și-au asumat solitudinea, probabil încă din fragedă pruncie!

Ce fel de adult îmi doresc să cresc? Un viitor celibatar?

„Fac toate greșelile din manual! Copilul doarme cu noi în pat!” îmi spune o altă prietenă care are un copil cu un an mai mare decât Sonia.

„Sunt hoți și șantajiști !”– mi se mai spunea din stânga sau din dreapta, raportat la dorința copilului de a fi în brațele părinților lui.

***

Ca în orice și în experiența creșterii copilului greșelile sunt inerente. Eu consider ca am greșit folosind metoda cry it out. Cred că asta a marcat-o pe Sonia, care până pe la vârsta de 5 ani s-a trezit aproape în fiecare noapte și m-a căutat prin casă.

La al doilea bebeluș (care nu s-a născut încă pe blog) eram pregătită să am nopți nedormite. Și am avut. Multe! Dacă mă uit în urmă însumez aproape 5 ani de nopți fragmentate. Cu timpul m-am obișnuit. Am înțeles că toate astea vin la pachet cu copilul. Poate că nopțile nedormite mi-au desenat riduri noi pe chip sau poate ele au apărut o dată cu vârsta. Poate somnul insuficient mi-a împuținat numărul de neuroni și mi-a redus viteza sinapselor sau poate de vină pentru toate astea este tot vârsta. Nu știu exact.

Dar ce știu este că a crește copii însemnă să uiți de tine și de confortul tău și să te dedici unor omuleți care s-au desprins din tine și pe care îi ajuți – cu toate resursele pe care le ai – să crească.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de sacrificiu transformată adesea în reproș de părinții dintr-o altă generație. Dar dacă ne uităm în esența sentimentului de dragoste, undeva adânc, în compoziția lui moleculară, există o doză inerentă de sacrificiu, pe care cred că trebuie să o asumăm conștient și cu modestie.

Și mai cred că nu este nimic greșit în a alina bebelușul de fiecare dată când se trezește noaptea. Sunt de părere că un bebeluș nu este capabil de șantaj emoțional. Este doar o etichetă pe care o punem în mod superficial. Un bebeluș are nevoie de dragostea celor din jur, nevoie pe care o avem toți, chiar dacă adesea suntem în negare.

***

După discuția cu doctorul am decis să răspund cu tărie de fiecare dată când eram întrebată : “Nu, bebelușul meu nu doarme toată noaptea! Și nu am o problemă cu asta! Mă duc la el de câte ori este nevoie!” Și am găsit forța să înfrunt toate privirile suspicioase, să ignor toate comentariile tendențioase și să elimin sentimentul de vinovăție.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman