Cum adormim bebelușul?

Cum adormim bebelușul?

Legănat

Metoda de adormire pe care am folosit-o a fost tradiționalul legănat pe picioare. Mi s-a părut inițial o metodă învechită și am încercat să găsesc alternative, dar nu am identificat niciuna care să meargă în cazul nostru.

Sonia avea un sistem nervos foarte alert în timpul zilei, iar seara avea crize de plâns ce se defineau ca “oboseala de la sfârșitul zilei”. Între stări de maximă energie ziua și colaps nervos seara nu prea știam cum să mă descurc, câteodată aveam impresia că bebelușul nu va mai adormi niciodată!

Legănatul pe picioare, așa cum făcea bunica (mi-o și aduc aminte cum îl legăna pe fratele meu mai mic) a funcționat. Nu numai că reușeam să o adorm pe Sonia în maxim 20 de minute, dar am putut să îi fac un program de somn, care până la vârsta de 1 an a constat în două reprize, una dimineața, de aproximativ o oră și una după-amiaza de maxim 2 ore.

Acest program de somn se încadra perfect cu mesele de peste zi, iar la vârsta de 9 luni aveam senzația că am un bebeluș model, cu o singură excepție bineînțeles! Sonia nu reușea să lege ciclurile de somn și după 40 de minute se trezea alarmată. Trebuia să fim în apropiere și să o liniștim, după care de cele mai multe ori adormea la loc.

Discutând cu prietene care aveau bebeluși, am aflat că această metodă nu este chiar la modă. Fiecare dintre ele prefera să facă altceva ca să adoarmă bebelușul – varianta era fie la sân, fie legănat în brațe. Recunosc că niciuna nu mi-a recomandat metodata „cry it out” (vezi Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out) ).

Legănatul nu pare să fie o metodă atractivă pentru generația noastră de părinți.

Se poate pune într-adevăr problema renunțării la el atunci când copilul crește. Mă și vedeam cu Sonia dependentă de acest obicei. Mi-o imaginam cum îmi cere pe la 4 ani să o legăn pentru că altfel nu adoarme.

Am găsit momentul prielnic să o fac să renunțe după ce a împlinit un an, când a trecut de la două reprize de somn pe zi la una singură.

Întrucât începuse să adoarmă foarte greu dimineața, am decis ca era timpul să schimbăm programul, așa că la ora prânzului adormea epuizată imediat ce o puneam în pat. Seara am stabilit un ritual de culcare, în care se juca în pat până ce își consuma toată energia.

Câteodată dura și câte o oră, dar mă înarmam cu răbdare, un termen care începe să aibă o altă conotație atunci când ești mămică. Încetul cu încetul, această oră de joacă sub ochii mei a devenit “momentul nostru”.

La al doilea bebeluș am folosit tot metoda legănatului pe picioare. Iar el a îndrăgit-o atât de mult încât a tot cerut să fie legănat până pe la 3 ani. Nu regret că am folosit metoda și nici nu am remarcat efecte secundare generate de ea. Aș putea spune chiar că o recomand. O tradiție din bătrâni, utilă pentru bebelușii noștri.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

Doarme toata noaptea 2

La nouă luni bebelușul trece printr-o perioadă de dezvoltare motorie foarte intensă. Noaptea devine astfel un moment de repetiție, copilul aflându-se des într-un somn superficial, gata oricând să se trezească. Am observat-o pe Sonia semi-adormită încercând să meargă de-a bușilea în toiul nopții, având însă ochii închiși. Câteodată, dacă o mângâiam un pic, se culca la loc. Altădată nu.

Bebelușul meu nu dormea încă toată noaptea. Și asta după ce încercasem metoda cry it out (vezi Bebelușul… Doarme toată noaptea? ). Nopțile mele erau grele, cu multe treziri, iar zilele erau și mai grele, cu muncă și alergătură la job și cu coordonarea a tot ce aveam acasă. Ajunsesem (iarăși) într-un moment de epuizare.

La capătul puterilor am cerut sfatul medicului. Pe pediatrul nostru îl apreciez mult. Are peste 65 de ani, o experiență vastă și o abordare profesionistă. Mă sfătuise cu răbdare și tact în toate momentele de panică pe care le trăisem în primele nouă luni de viață ale Soniei. Nu mă confruntasem pană atunci cu diferența culturală dintre noi.

El, educat și desprins din această parte occidentală de lume, mi-a spus următoarele: “Il faut laisser le bébé assumer sa solitude!” (Trebuie să îl lăsați pe bebeluș să își asume singurătatea!). Și mi-a explicat că nu ar trebui să mă duc noaptea la el, să îl las să plângă și lucrurile se vor rezolva astfel.

Mă întâlneam iarăși cu metoda cry it out, de data asta în variantă francofonizată. Fraza rostită de doctor mi-a produs însă un șoc. Nu analizasem pană atunci ce presupunea această metodă în esența ei.

Singurătatea și asumarea ei!

Ca o avalanșă, o grămadă de semne de întrebare mi-au năpădit gândurile. Oare nu cerem prea mult totuși de la un bebeluș? De ce este dificil pentru ființa umană să își asume singurătatea? Oare eu ca adult am reușit? Nu prea cred… Mie însămi îmi este greu să dorm singură. Știu celibatari care dorm cu un cățel sau cu o pisică în pat.

Doctorul a continuat: “Dacă nu veți face asta, veți sfârși cu bebelușul în patul părinților!”. A rostit aceste cuvinte pe un ton ce sugera ca aș fi ajuns, în acest caz, într-o situație de maxim eșec.

O prietenă îmi spune că în Franța o statistică arată că în jur de 40% din populația adultă este formată din celibatari sau indivizi care locuiesc singuri, chiar dacă sunt într-o relație. Ei bine aceste ființe au reușit, îmi spun eu. Și-au asumat solitudinea, probabil încă din fragedă pruncie!

Ce fel de adult îmi doresc să cresc? Un viitor celibatar?

„Fac toate greșelile din manual! Copilul doarme cu noi în pat!” îmi spune o altă prietenă care are un copil cu un an mai mare decât Sonia.

„Sunt hoți și șantajiști !”– mi se mai spunea din stânga sau din dreapta, raportat la dorința copilului de a fi în brațele părinților lui.

***

Ca în orice și în experiența creșterii copilului greșelile sunt inerente. Eu consider ca am greșit folosind metoda cry it out. Cred că asta a marcat-o pe Sonia, care până pe la vârsta de 5 ani s-a trezit aproape în fiecare noapte și m-a căutat prin casă.

La al doilea bebeluș (care nu s-a născut încă pe blog) eram pregătită să am nopți nedormite. Și am avut. Multe! Dacă mă uit în urmă însumez aproape 5 ani de nopți fragmentate. Cu timpul m-am obișnuit. Am înțeles că toate astea vin la pachet cu copilul. Poate că nopțile nedormite mi-au desenat riduri noi pe chip sau poate ele au apărut o dată cu vârsta. Poate somnul insuficient mi-a împuținat numărul de neuroni și mi-a redus viteza sinapselor sau poate de vină pentru toate astea este tot vârsta. Nu știu exact.

Dar ce știu este că a crește copii însemnă să uiți de tine și de confortul tău și să te dedici unor omuleți care s-au desprins din tine și pe care îi ajuți – cu toate resursele pe care le ai – să crească.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de sacrificiu transformată adesea în reproș de părinții dintr-o altă generație. Dar dacă ne uităm în esența sentimentului de dragoste, undeva adânc, în compoziția lui moleculară, există o doză inerentă de sacrificiu, pe care cred că trebuie să o asumăm conștient și cu modestie.

Și mai cred că nu este nimic greșit în a alina bebelușul de fiecare dată când se trezește noaptea. Sunt de părere că un bebeluș nu este capabil de șantaj emoțional. Este doar o etichetă pe care o punem în mod superficial. Un bebeluș are nevoie de dragostea celor din jur, nevoie pe care o avem toți, chiar dacă adesea suntem în negare.

***

După discuția cu doctorul am decis să răspund cu tărie de fiecare dată când eram întrebată : “Nu, bebelușul meu nu doarme toată noaptea! Și nu am o problemă cu asta! Mă duc la el de câte ori este nevoie!” Și am găsit forța să înfrunt toate privirile suspicioase, să ignor toate comentariile tendențioase și să elimin sentimentul de vinovăție.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

Doarme toata noaptea

O chestiune care a stârnit controverse în familia mea a fost cea a somnului, mai ales cea a somnului nocturn al bebelușului. După lunga noapte a primelor două luni de viață, bebelușii încep, unii mai devreme, alții mai târziu să intre într-un ritm diferit de somn, distingând noaptea de zi.

“Doarme toată noaptea?” era întrebarea obsedantă pe care o primeam din toate părțile. Răspunsul meu a fost tot timpul altul în funcție de vârsta bebelușului. Sonia a fost un bebeluș mai somnoros decât alții, care prefera dormitul suptului, (vezi Avem o sincopa în alaptare) dar lucrurile nu au rămas așa.

La două luni dormea toată noaptea. Adormea la ora 9 seara și se trezea la 6 dimineața, cu exactitatea unei alarme de ceas. Ritualul de adormire la ora 9 i-a fost indus de noi și chiar cred că fiecare părinte își poate fixa ora la care culcă un bebeluș, pornind de celălalt ritual, cel al băiței. (vezi A aterizat bunica! Panică sau relaxare?)

Eram foarte mândră de somnul nocturn neîntrerupt al Soniei și mă consideram norocoasă că am un bebeluș care a deprins regulile somnului. Lipsa mea de experiență nu îmi permitea sa întrevăd ce va urma pentru mine și pentru noi ca familie pe această temă.

La 6 luni Sonia a început să se trezească peste noapte, câteodată având chef de joacă, altădată adormind imediat cum mă vedea că apar lângă pătuțul ei. Momentul a coincis cu reîntoarcerea mea la serviciu. Poate că neliniștea creată de absența mea din timpul zilei se reflecta într-un somn dificil în timpul nopții.

Încercând să găsesc soluții am dat și peste metoda “cry it out”, cea a lăsatului să plângă până când bebelușul obosește și adoarme epuizat. Metoda are două variante:

a) părinții vin la patul copilului, încearcă să îl liniștească spunând-i că totul este în       regulă, el trebuie să doarmă întrucât e noapte, dar nu îl iau în brațe;

b) copilul este lăsat să plângă fără ca părinții să vină lângă el.

În luna a opta, după două luni de la trezirile nocturne, epuizați de nopți nedormite și de ritmul de job de peste zi, am decis să încercăm metoda “cry it out”. Sonia a plâns o noapte, două, trei, cam maxim 15 minute la fiecare episod de trezire.

Au fost nopți grele pentru mine. Mamele sunt mult mai afectate, mult mai stresate de plânsetul copilului. E ca și cum în matricea noastră genetică am fi codate cu un receptacul care absoarbe sunetul și declanșează o neliniște puternică. Am rezistat (deși am simțit că este contra naturii) și am rămas adepta metodei, care după primele 3 – 4 nopți și-a arătat roadele. Sonia a început din nou să doarmă toata noaptea!

Eram fericită! Metoda funcționase! Viața părea diferită, soarele strălucea mai prietenos, optimismul își făcea încetul cu încetul locul în corpul meu hămesit de lipsa somnului și chinuit de epuizare.

Dar miracolul a durat o lună!

***

(Despre ce cred acum despre metoda „cry it out”, des folosită în zona în care locuiesc, voi povesti în episodul următor)

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman