A aterizat bunica! Panică sau relaxare?

A aterizat bunica! Panică sau relaxare?

BUNICA FINAL

Controverse: Îi punem căciulă bebelușului? Ce temperatură ținem în casă? Cât de des facem băiță copilului?

Încă din primele zile de viață ale bebelușului dezbaterile cu bunicile au început să apară. Discuția numărul unu pentru multe și multe zile la rând a fost cât de gros îmbrăcăm copilul. Noi, “tinerii” părinți, lipsiți de experiență susțineam ideea numărului redus de haine.

– Doar dacă ție îți e frig, îi este și ei frig! susținea soțul meu, iar eu eram perfect de acord cu asta.

– Da, dar tu nu ai ieșit ieri din burta mamei! nu întârzia să apară replica bunicii, susținută de experiența ei.

Chestiunea căciulii a fost un capitol în sine, care s-a terminat cu un compromis demn de basmele românilor culese de Petre Ispirescu: ”nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Am găsit o căciuliță lucrată ca o plasă, care corespundea ideii de cap acoperit, promovată de bunici și care ne mulțumea și pe noi, “tinerii” pentru că avea aerisire prin toate ochiurile materialului. În plus vremea de primăvară-vară care se instala treptat ne-a ajutat la fix.

Ce temperatură ținem în casă?

A fost dezbaterea numărul doi. Cărțile pe care le citisem și toate broșurile primite la spital propuneau o temperatură între 17 – 20 de grade Celsius pentru camera copilului. Astfel se diminua riscul morții subite, coșmarul multor mămici de altfel.

Cum împaci această propunere obiectivă și fundamentată științific cu tendința culturală de a avea foarte cald în casă, de pe la noi? Soluția s-a impus într-un fel de la sine, pentru că locuiam într-o casă nu foarte călduroasă, unde greu treceam peste 21 de grade. În plus, cum și eu și soțul meu am fost crescuți de mamele noastre, bine îmbrăcați și cu căldură în casă, temperaturile apropiate de 17 grade erau și pentru noi insuportabile.

Privind în viitor și proiectând posibile scenarii de viață pentru Sonia la vârstă adultă, vedeam deja situația în care dacă își va găsi un partener belgian vor avea sigur discuții pe tema temperaturii din casă. Unul dintre ei va avea de suferit, pentru că belgienii țin sistematic temperatura de 17 grade în dormitor, ba chiar opresc căldura peste noapte, iar Sonia va fi obișnuită cu regescul 21! Cu speranța că își va găsi un partener din țări mai calde, mi-am cenzurat imaginația și ideile despre viitor.

Cât de des spălăm copilul?

Controversa numărul 3. Cultural, în Romania, se impune spălarea strașnică a bebelușului în fiecare zi, pe când în Belgia bebelușul se îmbăiază la 3-4 zile. Doctorul Soniei nu numai că mi-a recomandat verbal asta, dar mi-a și notat-o în caietul ei de sănătate ca pe o indicație demnă de luat în seamă.

Cum împăcăm și capra și varza și care este soluția de compromis? Aici e simplu, nu prea există compromis. Numărul băițelor pe săptămână este perfect cuantificabil! Ce poți face? Cum îmbini stereotipul cultural, predicat de generația mai în vârstă cu recomandarea medicală dintr-o zonă geografică diferită?

Există argumente și de o parte și de alta.

Băița, în primele luni de viață, făcută la ore fixe, înainte de culcarea copilului, îl ajută să diferențieze noaptea de zi și îi creează acestuia obișnuința de a adormi liniștit la o anumită oră. Sau cel puțin asta e teoria bunicilor.

Spălatul la 3-4 zile este justificat de faptul că bebelușul nu transpiră ca un adult. Un alt argument destul de important este acela că în Belgia apa este foarte dură și usucă pielea sensibilă a copilului.

În primele 6 săptămâni de viață am urmat sfatul medicului, iar ulterior sfatul bunicilor. Dacă a existat un fel de compromis, atunci a fost acesta. Soniei îi plăcea băița, o liniștea și o ajuta să adoarmă.

***

Dacă ar fi să rezum experiența triunghiului bunici – părinți – copil, aș spune că adesea se aplică următorul silogism:

Bunica o are pe fiica/fiul ei.

Fiica/fiul are bebelușul.

Se taie ce se repetă și rezultă:

Bunica are bebelușul!

Părinții par să dispară din ecuație. Ei bine, din fericire asta s-a întâmplat la noi pe alocuri, în cea mai mare parte am reușit să rămânem la cârme. Dar tendința aproape naturală, aș zice, pentru bunicii implicați, este ca nepotul, ca descendent direct, să fie perceput emoțional ca un copil care le aparține.

Nu este rău și cred că este trăirea care stă la baza relației privilegiate de care vorbeam în episodul precedent Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?. Dar dacă ar fi să dau un sfat bunicilor implicați în creșterea nepoților este ca în mod conștient să le lase copiilor lor spațiul de a fi părinți.

Cuplul în care apare copilul trece prin situații pe care le întâmpină pentru prima dată în viață și care încetul cu încetul le consolidează statutul și experiența de părinți. Fără îndoială că soluțiile găsite în diverse situații pot să nu fie neapărat cele mai bune. Bunicii trebuie însă să îi lase pe proaspeții părinți să experimenteze, au nevoie de asta. Dacă vor să își ajute copiii o pot face devenind buni ascultători atunci când aceștia sunt copleșiți de vinovății.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Leave a comment

Lasă un răspuns