Eu și Max după 20 de ani de relație. O analiză !

Eu și Max după 20 de ani de relație. O analiză !

Nu vreau ca acesta să fie un articol în care să îi declar soțului meu cât de mult îl iubesc. Nu sunt adepta declarațiilor făcute public, puse pe rețelele de socializare. Nu sunt stilul meu.

De ce trebuie să strigi cu goarna afară, când poți să îi șoptești persoanei în cauză la ureche ?

Toamna asta împlinim 20 de ani de când suntem împreună. Am citit pe undeva că dacă treci de 15 ani de relație șansele să divorțezi scad vertiginos. Ei, noi am ajuns la 20 și sper ca de aici încolo să nu înceapă sa crească 😊 !

***

Dar să vă povestesc despre relația noastră și despre cum am rezistat împreună. Două decenii e mult și uitându-mă în jur observ că rezistatul asta pare un maraton pe parcursul căruia multe cupluri se pierd.

 De ce ?

 Pentru că nu mai suntem obligați de nimic să rămânem în mariaj. Cutume, norme, conservatorism, religie, presiune socială – toate s-au diluat și nu ne mai structurează comportamentul.

Suntem liberi!

Liberi să facem orice, oricând. Rediscutăm monogamia ca trăsătură definitorie (sau nu) a ființei umane, aflăm despre practica relațiilor poliamoroase.

În contextul ăsta nu pot să nu mă întreb despre cum va arăta viața amoroasă a copiilor mei! Dar despre asta vom vorbi poate altă dată.

Să revenim la oile noastre, sau mai bine zis la oaia mea!

***

Împlinirea celor 20 de ani sunt pentru mine un moment de reflecție și analiză. Cum am ajuns aici, ce etape am parcurs, ce urmează pentru noi?

În primul rând, dacă e să mă uit panoramic la relația noastră văd două căsnicii cu soțul meu. Fiecare dintre ele a durat un deceniu. După fiecare 10 ani am avut nevoie de o repornire.

Am început drumul mariajului cu încredere, prietenie și dragoste.

Când am împlinit 10 ani de relație am organizat o cină cu câțiva prieteni, unde am gătit feluri de mâncare sofisticate și am băut vinuri de prin țările pe care le-am colindat (vreo 20 și ceva fiecare și vreo 10 împreună). Unele dintre vinuri nu mai erau bune la gust, semn că nu se învechiseră bine. Fie strugurii nu fuseseră un soi bun, fie procesul de vinificare nu fusese corect aplicat, fie noi nu îl învechisem bine.

La fel este și o relație…

Ca să meargă trebuie în primul rând să alegi un soi bun. Și aici sunt adepta îndrăgostitului în doze, cerebral la început și pasional și nebunesc mai încolo. OK, ne iubim, am fluturi în stomac, magnetism, nebunii, amețeli, dureri de corazón.

Dar până la urmă este acesta omul cu care aș putea trăi o viață întreagă?

La 25 de ani am decis că este și având în vedere că am trăit 20 de ani împreună până acum, zic eu că nu m-am înșelat.

Apoi trebuie să construiești baza bine: un bun proces de fermentare, cu reguli frumoase și suple, cu construirea valorilor comune, a intimității, a încrederii.

Urmează condițiile de învechire și… aici e aici ! Că nu știi peste ce dai în viață !

Primii 10 ani la noi au fost presărați cu alergături după carieră, făcut un drum în viață, asigurarea unui job stabil, a unui echilibru financiar. Am petrecut un an împreună la New York, după care am decis să nu rămânem acolo, ne-am întors în Romania. La 2 ani am schimbat iarăși țara și doi ani mai târziu am decis să rămânem în Belgia. Ne simțeam europeni, bine primiți, într-un mediu în care am putea să ne integrăm ușor, rămânând încă aproape de casă și de familie.

Uitându-mă în urmă îmi dau seama că primul deceniu a fost mai ușor decât al doilea. Aveam energia tinereții, entuziasm, încredere și mult timp pentru noi.

Al doilea deceniu a pornit scârțâind. Eu nu rămâneam însărcinată. O problemă mică pentru omenire, dar mare pentru noi (vezi În sfârșit sunt însărcinată!)

A urmat presiunea vieții cu doi bebeluși născuți la un an și jumătate distanță, într-o țară străină, cu familia extinsă departe, cu timp puțin pentru noi. A trebuit să redefinim rolul fiecăruia în familie, să integrăm identitățile de mamă și tată, să alegem strategia cu care ne creștem copiii.

Eu numesc primii ani cu copiii „the dark ages”. Am cunoscut oboseala cronică, cearcănele adânci, disperarea atunci când un copil este bolnav, stresul și neînțelegerea la serviciu (vezi podcastul: Echilibrul dintre viața profesională și viața de familie). Cred că toate astea fac parte dintr-un pachet care te îndeamnă să evoluezi, să navighezi printre valurile vieții pentru a deveni o ființă umană ceva mai complexă și (ideal) mai puternică.

Nu am avut încercări prea mari, poate doar atâtea câte am putut duce. Dar, dacă lărgesc lentila și privesc panoramic, nu a fost ușor. Și, dacă lărgesc și mai mult zona la care mă uit, văd că tuturor celor din jurul nostru le este greu în perioada asta. Văd cupluri tensionate, unele destrămate, altele aflate pe calea înstrăinării, altele presărate cu burnout-uri și autodistrugere.

Acum, în prag de al treilea deceniu, îmi dau seama că avem nevoie de o repornire. Ce a intervenit între timp este îmbătrânirea. Un fenomen natural, insidios, în fața căruia suntem în negare.

Da, mai putem să facem multe, dar nu la fel, nu cu aceeași viteza și cu o memorie care este din ce în ce mai selectivă.

Eu nu mai sunt zvârluga de altă dată.

Iar el, s-a schimbat și el. Parcă în bine, aș zice. S-a mai copt, are părul grizonat, e ceva mai răbdător și mult mai matur decât acum 20 ani.  

Ce mai ai după 20 de ani de căsnicie e o imagină panoramică a trecutului. Vezi pe unde ai fost și poți să intuiești încotro te îndrepți.

Părerea mea este că intrăm într-o decadă privilegiată a vieții. Drumul nostru este așezat, trebuie doar să mergem pe el. De ce avem nevoie acum este de sănătate.

Reușitele noastre de până acum sunt copiii, profesiile, o casă și în curând….cred că vom avea și un câine!

Și sper sa va mai scriu despre asta și peste 10 ani 😉 !

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Leave a comment

Lasă un răspuns